1918-2016
Marea Unire a îmbătrânit, are 98 de ani. Suntem chemaţi s-o refacem în numele înaintaşilor noştri dacă vream să fim de rând cu întreaga familie a popoarelor civilizate.
Fără
Ţară de două sute de ani
de Iurie
Bojoncă
Pământurile de la
Prut
şi până dincolo de
Nistru,
sudul Basarabiei,
dar şi dulcea Bucovină
n-au avut niciodată
parte de Ţară,
sunt şi rămân încă
nişte puşcării
coloniale
înfăşurate de jur
împrejur
cu sârmă ghimpată,
noi suntem
puşcăriaşii,
ne ispăşim pedeapsa
pntru o singură faptă
că am avut imprudenţa
să ne naştem români.
Şi aceste instituţii
mari
au toate atributele
necesare
drapel-stemă-limbă,
târguri cu de toate,
monumente de artă,
eşafoade sofisticate
ascunse prin
subsoluri şi beciuri,
biserici moderne
crescute ca
ciupercile
nu după ploaie
ci după o lungă
noapte,
bordeluri străvechi
cu tradiţii antice
lucrează non-stop
ş. a. m. d.
Şeful puşcăriei este
ales
într-un mod benevol
şi voturile sunt
parcă secrete,
iar după alegeri avem
numai şi numai
regrete.
Se fac şi legi
mai mult pentru noi,
că ei n-au nevoie de
lege
şi cine
poate oase roade...
Din când în când se
mai întâmplă
să facem şi metereze
ca mai apoi un milion
de puşcăriaşi
peste noapte să
evadeze,
lăsând şi casă, şi
părinţi, şi copii...
Pleacă cu toţii să nu
moară de foame,
dar nu agung prea
departe,
căci lumea nu este
atât de mare
şi pământul e încă
rotund,
nu ştiu cum evadează
că tot în puşcăria de
baştină ajung
ori poate sunt atraşi
de „piciorul de plai”
după care un alt
picior
îi loveşte în fund
ori poate le spune
cuvinte magice
Badea Mior cu „gură
de rai”...
Şi totuşi suntem un
popor năzdrăvan
fără Ţară de două
sute de ani,
dar în fiece zi cu
cioban.
Poem publicat în volumul Râul Zero şi plopul făfă soţ,
Editura ARTPRESS,
Timişoara, 2007
de Iurie Bojoncă
Se dedică Sfatului
Ţării
care la 27 martie 1918
votează UNIREA CU ROMANIA.
Azi ninge cu flori de cais
De parcă-nălţimile-au plâns,
Ninge cu parfum de polen,
Ninge efemer şi etern...
Cad petale albe din ram
Ca stele din cer peste neam,
Cad petale dulci şi cuminţi
Ori poate mici aripi de sfinţi.
Din ochi îmi cad lacrimi de dor.
Moldovo, sunt singur şi mor!
Ştiu bine că e o salvare
Din neagra înstrăinare.
Acum doar încerc să-ţi transmit
Cum trăiesc o ninsoare de mit,
Şi-ţi scriu cât de mult mi-i greu,
Mă ştie doar Dumnezeu.
Vreau să te fac să te bucuri
De-a inimii tale ruguri,
Dar tu şi azi mai înduri
A trădării cumplite torturi.
Azi ninge cu flori de cais
Precum într-un vechi paradis,
Şi nu-i ninsoarea de acasă
O, Basarabie frumoasă!
Ce-ai fost peţită-a câta oară
Şi tot rămasă fără Ţară.
Nici la munte o cărare,
Nici ieşire către mare...
Azi ninge cu floare de Sus
E un semn că vine Isus
Pe un picior de plai
Pe o gura de rai...
Notă:
Poezia face parte din volumul Motivul oglinzii în curs
de apariţie.
DIN VOLUMUL ȊN CURS DE APARIŢIE
POVEŞTI DE AZI
Trei proverbe de (ne)uitat
Regizore! Regizore ! Regizore! Vreau mai
întâi să-ţi mulţumesc pentru faptul că
mi-ai permis să particip la montarea acestei piese. Din câte ştiu e ultimul tău spectacol, după
care vei pleca la odihna binemeritată. Dacă voi fi un discipol bun voi rămâne
probabil să-ţi continuu cauza. Scuzată să-mi fie îndrăzneala, dar sugestia mea
ar fi următoarea. Ia un actor şi
aplecă-i capul şi aşa aplecat de multe secole. Pune-i mâna ta groasă şi păroasă după ceafa lui subţire
şi apasă, apasă, apasă tărtăcuţa ceea fie că-i plină de păr negru, stufos,
spălat orti slinos, fie că-i plină de păr rar şi cărunt ori alb-argintiu, fie că-i o scăfârlie pleşuvă, strălucitoare, plină de gânduri şi de sudoare ori poate de
proiecte care mai de care. Aşa cum ţi-am
mai spus, pune mâna ta groasă şi
păroasă pe tărtăcuţa lui scundă fixată pe gâtul subţire ca o codiţă de harbuz,
pune deci mâna ta păroasă şi apasă, apasă, apasă ... până vei ajunge odată cu capul cela pleşuv ori plin de păr negru, albit ca neaua ori
poate cărunt pe care e fixat şi un nas
mare ori mic, lung ori scurt, frumos ori urât, oricum ar fi, dacă-l vei apăsa,
apăsa, apăsa ... pot să-ţi jur că odată şi odată vei reuşi să-i aduci capul cela plecat să i-l bagi cu
nas cu tot în propriul lui c... ( Scuzaţi de cuvântul ”c...”, dar eu îl găsesc
mai poetic. Nu pot folosi un alt termen, este unul medicinal, dar vă daţi seama
cum ar fi dacă în loc de ceea ce am scris mai sus (în ghilimele) aş scrie acum şi aici (fără ghilimele). Ţi-ar
părea că eşti la un spital în secţia de proctologie. Vin medicii în halate albe
şi privesc în proktos-ul tău,
apoi îţi spun câţi ani mai ai de trăit, îţi ghicesc aşa ca ţigăncile în palmă. Cel
puţin ele lucrează cu palma ta şi nu cu ... să nu-i mai zic încă o dată numele
lui adevărat. Dicţionarul e mare şi le rabdă pe ambele.
Regizore! Regizore! Regizore! Vai, ce
putoare ai stârnit în sală. Spectatortii, ţinându-se de nas, ca la comandă s-au
ridicat în picioare. Să fie oare un semn că scena le-a plăcut? Dar de ce nu bat din palme? Ori poate piesa
noastră e în impas? Cum să bată, domnule? Toţi se ţin de nas, savurând în taină
magia din cuvinte a capului plecat ce sabia nu-l taie. Ei nu au nas să bată dar
nici să iasă afară. În sală e putoare de viaţa ce musteşte. Afară-i aer
proaspăt, e soare şi verdeaţă, dar nimeni nu le vede cât sabia domneşte. Ei nu
au nas să vadă, dar nici să iasă nu. Şă-i lăsăm în sală în putoarea lor, iar
noi să grăbim pasul la alt proverb cu nasul.
Regizore! Regizore! Regizore! Ei n-au nas
să iasă din teatre arhipline, savurând putoarea plecatei căpăţine. Nu vor să-şi
vadă-n faţă copiii şi nepoţii, nu au ce să le spună despre sabia ce nu taie
capul care se aplecă. Ascultă regizore, fă rost de bisturie şi hai să dăm
năvală în sala arhiplină să începem a rescrie un scenariu nou. Să-i tăiem pe
toţi la nas, aşa cum cronica ne spune să-i recunoaştem dintr-o mie când vor fi
plecaţi prin lume. De cum uşa se deschise, intră-n sală bisturie şi începură să
hăcuiască rădăcini de carne vie. Toţi cu nasuri scrijelite, sângerânde în
durere, urlând ca-n gură de şarpe, din teamă mare de crăpare, se izbiră
lumea toată către uşa se salvare. Acum
vor să iasă afară. Dar afară nu e soare. Şi nici verdeaţă nu mai este.
E
doar sabia stăpână ce taie ţeste şi iar ţeste. Şi atunci dragă Regizore ce să
facă lumea toată ca să rămână doar cu viaţă? Lăsă-n fugă teatrul nostru şi
scăpă care şi unde. Unul sub o fustă îşi găsise adăpostul. Altul la cravată şi
la frac s-a făcut atât de mic şi fu strivit de cineva, îl confundase cu-n
gândac. Restul cu toată ardoarea fugeau aiurea ca să-şi afle salvarea. Ori
poate erau în căutarea sănătăţii din proverbul cel cu fuga-i ruşinoasă, dar e
sănătoasă. Dar până la urmă cine ştie ce sănătate are fuga ruşinoasă. Regizore,
poate-i mai bine să rămânem bolnavi şi să murim omeneşte decât să avem
sănătatea cea din fuga cea ruşinoasă. Regizore, nu ştiu tu cum crezi, dar, după
umila mea părere, sunt convins că boala noastră cea mai gravă şi poate
incurabilă constă anume în sănătatea cea din fuga ruşinoasă. O sănătate care
pute a frică e mai gravă ca o boală plină de viaţă în faţa morţii. Regizore, de
ce taci? Ori poate nu mai eşti regizor? Cum adică, oare nu ai vrea să cred că ai
devenit peste noapte filozof? Dacă
tăceai de la începutul începuturilor poate filozof rămâneai, dar aşa nu merge.
Odată ce ai început spectacolul, fii bun şi conduce-l până la un sfârşit
onorabil, cu atât mai mult că e ultima ta lucrare. Ori te-ai molipsit de la actorul celui cărui
îi aplecai mereu capul şi acum ai rămas tu cu ochii în pământ şi, din
întâmplare, scrijelind nasurile spectatorilor, ţi-ai atins cu bisturtiul
rădfăcina propriului nas. Te-ai speriat grozav de şiroaiele de sânge ce îţi
curgeau pe faţă şi ai dat năvala afară de rând cu spectatorii. Acolo ai văzut
şi actorii trupei tale tot cu nasurile scrijelite. Cine i-a tăiat? Tot mâna ta
din întâmplare? Ori poate ai şi tu un Regizor mai mare care te-a însemnat pe
tine şi ţie ţi-a spus să faci la fel cu actorii tăi. Ce se întâmplă, Regizore?
Ai încercat să montezi un spectacol cu trupa ta de actori şi un alt Regizor de
sus te-a jucat în rol de Regizor al propriului spectacol şi pe actorii tăi i-a jucat aşa cum a dorit el.
Iată acum ai ieşit afară de rând cu spectatorii şi actorii tăi. Toţi sunteţi
plini de sângele propriului nas tăiat la rădăcină. Fuga-i ruşinoasă, dar e
sănătoasă. Hai, fugi dacă vrei să fii sănătos în halul acesta. Sabia a trecut,
dar capul tău n-a căzut, nu s-a
rostogolit pe caldarâm ca celelalte
capete care erau ridicate. De ce? Cum adică de ce? Fiindcă al tău era aplecat
de tot. Acum va veni Regizorul cel mai mare şi fa face exact aşa cum ai făcut
tu cu actorul cutare la începutul acestui spectacol. Îţi va pune mâna lui groasă
şi păroasă peste capul tău chel şi transpirat şi vei simţi cum te apasă, apasă,
apasă...(voi spune-o şi de acestă dată fără înconjur) până te va face să ajungi cu nasul în marele tău c... Îmi spui că eu
ţi-am sugerat să faci aşa cu actorul. Este adevărat. Te-am provocat. Ai căzut
pradă. Intenţia mea era să scot spectacolul din sală afară, în stradă. Voiam să
te duc în cele mai înalte case de stat, să-ţi arăt criminalii cei adevăraţi ce
au furat această mână de oameni. Le-au luat ultimul ban pe care-l mai aveau. Au
furat un sfert din bugetul de stat al republicii. Iată de ce scena teatrului nu
mai poate rămâne în sală. Ea trebuie să fie afară, pe scările teatrului, între
coloanele înalte. Apoi să coboare pe străzile oraşului, să-şi pună corturi
alături de copiii noştri în PMAN. Spectatorii sunt aceşti trecători care nu pot
bate din palme. Se ţin de nas. Nu mai pot respira. Putoarea spectacolului tău a
ieşit afară. Se răspândeşte în tot oraşul. Ce facem mai departe? Să rămânem
filozofi nu avem dreptul. Nu ne vor ierta urmaşii Ce zici? Taci? Taci cu capul
plecat? Taci cu nasul tăiat? Taci şi încă nu fugi? De ce nu fugi? Fugi dacă
vrei să rămâi sănătos? Cum să fugi dacă ţi-au pus cătuşele? Poate acum îi vei
spune pe toţi ca să sară în aer acest sistem blestemat care se ţine numai şi
numai de furat. De-ar da Dumnezeu aşa să
fie, să vă vedem odată pe toţi la aceeaşi puşcărie.
Iurie Bojoncă
11
octombrtie 2015
Italia, Veneţia
Povestea unui
dolar spălat
Era odată un popor. Şi acest popor
se credea că e un popor moldovenesc. Aşa au încercat să-l înveţe la şcoală.
Iată că într-o bună zi, aşa-zisul popor moldovenesc, se ridică în picioare. Din
rândurile lui se ivi un prooroc care făcu cenaclul literar „Alexei
Mateevici”. Se treziră toată suflarea
basarabeană „din somn de moarte ca viteazul din poveste” şi hai la revoluţie,
hai la făcut dreptate, hai la produs naţionalism şi extermism, hai la mintea
moldovanului cea de pe urmă. Dar care o fi mintea cea dinainte a moldovanului?
Cine ştie ? Poate nu ştie nimeni odată ce se vorbeşte doar despre mintea cea de
pe urmă. Şi totuşi până la urmă poporul moldovenesc a înţeles ce este şi cum
merg lucrurile. Pricepuse deja de unde bate vântul. Adică ştia deja că el nu e
un popor divers de cel românesc. Ştia că este parte din poporul românesc răpit
la 1812, reabilitat în 1918, ultimat şi decimat de la 1940 încoace. Anul 1989 a
fost o lecţie importantă pentru toată mintea cea de pe urmă a spaţiului dintre Prut şi Nistru.
Şi naratorul, fiind şi el un
exponent al poporului moldovenesc, cum să stea într-o parte. Pe atunci
naratorul avea alţi doi naratori mai mici, pardon, doi copii. Şi dacă e să
credem proverbului că surcica nu sare departe de la trunchi, naratorul veni şi
el de rând cu poporul în Piaţa Marii Adunări Naţionale (PMAN) de mână cu cei
doi naratori mai mici. Veniră anume acolo, unde acum câţiva ani naratoarea, adică soţia naratorului, a
îngenunchiat şi ea de rând cu tot poporul, având în pântec un viitor narator
care bătea cu piciorul în uşa naşterii sale ori poate bătea cu pumnişorul său
micuţ în masa de scris încă fiind în burta mamei. Azi cel care era în buirta
mamei e unul dintre cei doi naratori mai mici
se tin de mana naratoprului-tată. Pe atunci şi naşterile erau naţionale,
româneşti şi mult patriotice. Nu se năştea un copil, ci un român. Şi noţiunea
de a fi român era echivalentă cu a fi de-al nostru. Chiar dacă nu aveai alte
aptitudini, era de ajuns să te proclami sus şi tare român şi toate veneau de la
sine. Scriitorilor le venea inspiraţia ca niciodată. Agricultorilor le veneau
ploile cu duiumul. Au avut loc chiar inundaţii serioase. Studenţilor li se puneau şi note mai bune
fără să înveţe pea mult. De’, erau români şi a trebuit să spună acest lucru
prin lozincile diverselor manifestaţii. Şi când să mai meargă la lecţii?
Aceşti copii ai deşteptării naţionale au continuat să vină în centrul
Chişinăului însoţiţi de părinţi pentru a protesta şi cu alte ocazii. Cei care
au îngenuncheat în PMAN povesteau odarslelor despre zilele de glorie unde
participase câţiva ani în urmă.
Este bine însă să remarcăm că
veteranii mişcării naţionale erau un pic mai degajaţi, priveau farsele politice
de azi cu ochi ironici. Mai stau pe la
miting să-i vadă prietenii şi colegii de muncă, mai mergeau pe la o bere, apoi
spre sfârşit veneau, ca nu cumva să facă apelul cel cu microfonul în mână.
Şi iată că în una din zilele de protest în
PMAN naratorul era de mână cu naratoriţa lui mică, pardon, era pur şi simplu cu
draga lui fiică. Să fi avut vreo 11-12 ani odată ce era în clasa a V-a la
Liceul „Prometeu”. Venise la mitingul de
protest cu toţi colegii. Făcuse de gardă şi la corturile din faţa
cinematografului „Patria”. Ba chiar fiecare liceu avea mahalaua sa de corturi.
Era frumos şi romantic. Veneau actorii şi scriitorii să îmbărbăteze generaţia
tânără. Veneau brutarii şi cofetarii să le aducă pâine şi dulciuri. Era
romantic. Fiecare trăia minunea
patriotismului în pielea şi în oasele sale. Unul mai patriot dintre toţi
s-a dus în faţa edificiului cu oglinzi, acolo era preşidenţia. Lăsă pantalonii în jos şi arătă fundul câtorva oameni de stat care erau
la parter. Pe atunci protestau mai multe
licee împotriva deciziei de guvern cu privire la introducerea obligatorie a
limbii ruse în toate şcolile din republică în detrimentul altor limbi moderne
ce prinse rădăcin în instituţiile de învăţământ.
A
protesta era convenabil mai ales pentru copii odată ce nu mergeau la şcoală şi
nu aveau de pregătit temele. Unica temă a zilei era să fii patriot şi neapărat
să repeţi că eşti român chiar când în sinea ta de copil te gândeai în cea mai
mare taină că nu ar fi fost nici pe depatre rău dacă se întâmpla să te năşti
spaniol, francez ori german. Important este să ai o mamă şi un tată. Să ai o
ţară bogată ori mai puţin bogată. Să ai şi tu un loc sub soare. Aşa cum
naratorul era abătut de gândurile identităţii sale se trezi tipărit pe
umăr de un prieten care-i era nu numai prieten dar şi cumătru.
Botezase cei doi copii ai naratorului. Glumirăm. Spuserăm bancuri. Puserăm şi
noi într-un fel ţara la cale. Şi trebuia fiecare să facă cale întoarsă pe la
casele cui ne are. Totul ar fi fost bine şi povestea nu s-ar mai fi numit aşa
dacă naratorul nu ar fi fost de mână cu fiica sa pe care mai sus o numise
naratoriţă, sperăm să înţeleagă gluma.
Şi unde fiica nu face:”Tăticu,
tăticu, da cine-i acest nene ?” I-am spus că nu-i nici un fel de nene.
Dumnealui este nanul tău şi al fratelui tău. Pe lângă faptul că-i profesor
universitar şi cunoaşte mai multe limbi
pentru tine, draga tatii, el îţi este nan de biserică, iar pentru fratele tău e
nan de biserică şi de cumătrie, fiindcă a chiuit şi a cântat mult la cafeneaua
din Băcioi. Ȋnsă la cumătria ta pe care am făcut-o la şcoală, la acea şcoală
unde naratorul era deja director, nanul tău nu a fost şi tu trebuie să ţii
minte, fiindcă atunci aveai şase ani.
Toţi cumetrii ţi-au adus câte o rochiţă de rând cu alte cadouri. Ai avut şapte
rochiţi în loc de nouă. Doi cumetri nu au venit. Cântăreţului Mârzencu, cel cu
„nu mai plânge dragă mamă” îi murise tatăl după atâta cântat de „l-am văzut
prin vis pe tata / cum zbura peste pământ...”. Iar nanul din faţa ta nu ştiu
din ce cauză nu venise. Ȋntreabă-l şi tu acum că el ţi-i nan şi nu nene. E bine
din când în când să mai corectăm istoria şi să spunem lucrurilor pe nume chiar
dacă unele nu ne plac.
Ca să schimbe tonul discuţiei
prietenul şi cumătrul meu se scotoci prin buzunare şi găsi o bancnotă de un
dolar. I-o întinse fiicei, o sărută pe obraz şi plecă grăbit în drumul lui,
spunând că va găsi odată şi odată timp să vină şi la cumătrie, dar la care
cumătrie nu se ştie şi nu ştie nici chiar naratorul să vă spună.
Fiica strânse bancnota în palme. După
plecarea nanului, privi atent în ochii
preşedintelui american din bancnotă, se înroşi de bucurie şi o ascunse cu grijă
în buzunarul hainuţei. Ea nu mai ţinuse în mână un dolar american. Cumetrii ceilalţi
au pus pe masă mulţi lei, dar finuţa lor nici nu i-a luat în seamă, entuziasmată
fiind de rochiţele primite cadouri pe care le şi personalizase deja cu diverse
nume (Alondra, Scufiţa Roşie, Barbbi etc.). Aici însă un singur dolar american a trântit la pământ o
haită întreagă de lei moldoveneşti.
Peste câteva zile termină finuţa
noastră banii de buzunar livraţi de narator şi hai la casa de schimb valutar cu
faimoasa ei bancnotă. I-am zis „faimoasa”, căci o arătase la toată clasa. Dar
în scurt timp bucuria trecu în scârbă. O Gură Vopsită de la casa de schimb nu
i-a primit bancnota, motivând că chipurile ar fi fost spălată.
Fetiţa învăţase la şcoală despre
polisemia cuvintelor şi ştia cu siguranţă că poate fi spălată o haină. Se mai
zice în diverse contexte „A-şi spăla obrazul” despre cel care face faţă unei
situaţii ruşinoase. Pilat s-a spălat pe
mâini după ce dădu dispoziţia de răstignire a Fiului Domnului. Se spală
creierii omului. Se spală de pe faţa pământului. O mână spală pe alta şi tot aşa
spălarea merge în toi, dar de ce să speli un dolar. Cum să speli o haină fără
să cauţi prin buzunare ? Şi ce dacă bancnota este spălată ? De ce să nu i-o
primească ? Cu atât mai mult ar trebui să i-o primească odată ce e mai curată.
Cine ştie cum arăta înaintea spălării. Poate preşedintele american înainte de
spălarea bancnotei semăna cu un boschetar şi în asemenea situaţii este evident
că a trebuit spălată în vederea salvării onoarei celui mai puternic stat din
lume. Ori poate a fost întradevăr anume bancnota spălată bine cu săpun şi
şampon ca să nu miroase a diverse tocmeli dubioase, iar noi credeam ca proştii
că a uitat-o cineva în haină. Haina a fost uitată în maşina de spălat.
Preşedintele american din bancnota noastră astăzi este curat.
Timpul a trecut. Fetiţa cea cu
bancnota a crescut. Azi e fată mare şi îl întreabă pe narator neîncetat unde e nanul cel care
i-a dat un dolar spălat. De ce l-o fi căutând nu pot să vă spun. Aşa este
povestea şi e bine s-o terminăm aici. Dacă odată şi odată nanul se va întâlni
cu fina lui vă voi povesti ce au vorbit, dar până atunci multă apă va curge pe
Nistru şi multă spălare de maluri va fi.
Iurie Bojoncă
7 august 2007
Mogliano Veneto
Povestea cu paronimul
lui bârfă
A mu cică tunase şi-i adunase la o
şcoală dintr-o suburbie a Chişinăului pe mai mulţi pedagogi, proaspeţi
absolvenţi ale diversilor facultăţii din republică, aşa-zişii tineri
specialişti. Care mai de care era hărăzit cu talentele şi darurile cele mai
alese ale Celui de Sus. Se mai spune cu mândrie şi azi că acea şcoală a fost
mereu o forjerie de cadre pentru conducerea republicii şi nu numai pentru
conducerea republicii. Da o fi adevărat, da n-o fi adevărat, cine ştie? Cum
adică cine ştie? Dumnezeu ştie. Bine că avem măcar pe unul care ştie totul şi
ne scuteşte pe noi de mare bătaie de cap, adică ne lasă să nu ştim nimic.
Povestea cu paronimul lui bârfă
se întâmplase încă în mileniul trecut, chiar în anul trezirii conştiinţei
naţionale. Mâna cea de învăţători veniţi să ridice nivelul de cultură al
copiilor mai încerca pe ici-pe colo să păstreze tradiţia şcolii de a pregăti
elevii şi politic un pic, altfel învăţăceii cum ar putea tenta să ajungă în
fruntea republicii ori, cel puţin, să facă parte din clasa politică a acesteea.
Şi cum venise vremea pe atunci, în avangarda mişcării naţionale era Frontul
Popular din Moldova (FPM). Să fii membru al acestei mişcări era o mare onoare.
Cei care educam generaţia tânără ne vedeam în rolul decabriştilor, a
comunarzilor, a paşoptiştilor, dacă vreţi. A te solidariza cu mişcarea de
eliberare naţională însemna să pui şi tu umărul la făurirea istoriei moderne.
De rând cu majoritatea intelecrualilor din republică purcesem la drum şi noi
învăţătorii de la şcoala cea din suburbie.
Ȋn
grupul de sprijin al FPM creat la şcoală era un croitor, fost sportiv de performanţă, pe
atunci antrenor, educator şi seara, pe apucate, iar croitor. De data aceasta ne
croia drapele tricolore de toate mărimile. Azi autorul drapelelor noaste e prin
Spania ori Portugalia de foarte mulţi ani. Are cinci copii şi trebuia cumva să
iasă din declinul economic la care ne-au adus ai noştri. Un alt activist al
grupului de sprijin era medic-dentist. Când mai dam cu faţa peste bastoanele
miliţiei nu ne prea temeam. Dacă pierdeam vre-un dinte avea cine să ni-l pună.
Dintre toţi frontiştii din celula noastră doar medicul dentist şi-a atins
idealul de a fi român cu adevărat, de a
se strămuta cu traiul în România. Azi are pe malul mării, la Constanţa
casă-hotel-clinică stomatologică (o mică întreprindere de scos şi de pus dinţi)
etc.
Veni vremea ca cei
doisprezece apostoli, pardon, activişti a grupului de sprijin să organizeze un
miting la Teatrul de Vară al satului din care astăzi i-a rămas numai numele.
Croitorul produse mai multe drapele tricolore. In ziua cu pricină le scoasem pe
toate. Am dat şi elevilor noştri să ţină câte un tricolor. Venise la sărbătoare
şi un grup de scriitori, altul de actori şi al treilea de dansatori. Au recitat
şi au jucat până adunară tot satul. Veneau la miting oamenii cu scaunele de acasă
că cele ale Teatrului de Vară erau deja pline. Fu prezent preşedintele
gospodăriei agricole, primarul, dascălul îmbrăcat în civil şi şeful secţiei de
miliţie din localitate, îmbrcăcat, desigur, în haine de miliţian, să vadă lumea
că e ordine acolo. Miliţianul de serviciu, la îndemnul şefilor lui mai mari,
s-a apropiat de câteva ori de scena unde apostolii predicau, şoptindu-le ceva
la ureche, dar aceştea nici să audă. Cum declamau, aşa declamau, cum jucau, aşa
jucau. Se apropie cu aceeaş şoaptă la ureche primarul, dar fără folos. Vom
vedea ce se va întâmpla mâine la şcoală cu apostolii noştri, căci azi e
duminică şi e frumos, dar mâine e luni şi lunea, de regulă, e zi grea. Vom
vedea.
Luni tinerii specialişti care ieri
erau apostoli vin la şcoală, fiindcă au de predat lecţii. Ȋnainte de a merge în
clasă trebuie să treacă prin cancelarie pntru a lua catalogul. Dar cum să treci
dacă cancilaria e blocată de mai multe învăţătoare pensionate ori pe aproape de
pensie. Şi toate trimit din gurile lor vopsite la nimereală cuvinte tăioase în
adresa bieţilor de apostoli care au îndrăznit să dea în mâinile elevilor câte
un tricolor. De rând cu gurile vopsite la nimereală îşi cântau partitura lor şi
başii, pardon, bărbaţii, tot ieşiţi la pensie ori pe aproape de pensie.
Cântăreţele aveau aproape toate moţoace
mari pe cap, parcă erau toate fiicile lui Moţoc. Bărbaţii erau în unanimitate
cu burţi umflate, semn că au fost cândva şefi. Corul cânta acelaşi cântec
despre faptul că tricolorul este simbolul României burghezo-moşiereşti de sub
jugul căreia ne-a eliberat armata sovietică. Apostolii încolo, apostolii
încoace, dar nu pot să scape de blagoslovirea corului ce le cântă şi cântă pe
două voci: cea a moţoacelor şi cea a burţilor.
Până la urmă unul dintre apostoli
mai guralivi nu rezistă şi unde nu spuse în adresa solistei principale (secretara
organizaţiei de partid comunist în şcoală) o frază care avea să-l poarte pe
drumuri şi nu numai pe el. Prietenul meu de apostolat o sfătuise pe vojaka
(liderul) de partid să nu umble cu bârfa în adresa statului Român. La
care cântăreaţa principală se înroşi nu ca racul, ci ca drapelul URSS-ului.
Avea spete mari la ministerul învăţământului. Soţul ei era acolo. Plecă imediat
să se plângă la soţ ori la minister, nu se ştie. Dar n-are nici o importanţă
odată ce soţul însemnă minister şi ministerul însemnă soţ. Ministerul mamii
lor, ar zice naratorul în aceste momente disperate când personajul său drag,
adică apostolul cel guraliv, va fi dat în judecată la cererea cântăreţei în
geacă de piele. Ea prefera să se îmbrace în geacă neagră, aşa cum o făceau pe
timpuri bolşevicii, nkvd-iştii, kgb-iştii şi alte combinaţii ale alfabetului
rusesc. Iată de ce anume ea se opune atât de mult ABCDARULUI nostru, care nu
este nimic altceva decât un ABCD al întregii suflări româneşti, nici mai mult,
nici mai puţin şi fără bârfă în adresa statului Român.
Cântăreaţa nu cred să fi ştiut de
paronimie pe atunci şi totuşi i-a convenit să spună anchetatorului precum că a
fost numită târfă de apostolul dracului. Anchetatorul era
tinerel. Probabil mergea şi el pe la mitingurile mai mari din Chişinău. Puse pe
hârtie toate lacrimile cântăreţei, îi mulţumi pentru amabilitatea de a răspunde
la întrebări. Ȋn cabinetrul anchetatorului fu invitat apostolul cel guraliv. Iată aşa şi pe dincolo povesti despre
paradisul mitingului de duminică, apoi urmă infernul zilei de luni şi azi, nici
nu ştie ce zi este, se află în purgatoriu, pardon, în camera anchetatorului. Nu
ştiu cum a dat. Nu ştiu cum a ieşit. El a avut în vedere bârfă, dar ea a
vrut să înţeleagă târfă. De ce a ales anume aşa numai ea ştie şi soţul
ei, cel care semnifică tot ministerul învăţământului. Cum poţi să faci dragoste
cu ministerul învăţământului, numai Dumnezeu ştie. Iar îl băgăm pe Dumnezeu în
acţiune. La miting am dat tricoloruri în mâna copiilor. Lui Dumnezeu nu i-am
dat nici unul şi acum cerem ajutorul lui. Poate el nu vrea să fie român ca şi
noi ori poate cel puţin nu vrea să facă politică. Are prea mult de lucru în
ceruri şi nu dispune de timp să mai coboare pe pământ din cand in cand.
Cât anchetatorul îl tot tăvăli pe
apostol prin mai multe întrebări şi îi citi dintr-o carte de legi ce s-ar putea
întâmpla cu el dacă cântăreaţa va demonstra ca are dreptate, învăţătorul nostru se pierdu cu
firea şi căzu în disperare. Şi atunci când personajele nu mai ştiu ce să facă e
bine să intervină naratorul. Aşadar naratorul strecură în mintea apostolului
ideea că poate aduce un martor spre a face să triumfe adevărul. Fu invitat
chiar naratorul care pe atunci era şi el, apostol, cu trebi importante pe la
mitingul cel cu bucluc. Ȋn moment ce
intră naratorul în purgatoriu (cabinetul anchetatorului) la radioul ce hămăia
mereu începu să vorbească de le tribuna Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice
prozatorul si deputatul Ion Druţă. Anchetatorul ne făcu semn să ascultăm
cuvântarea maestrului. Am muţit tustrei: eu (naratorul şi martorul), el
(anchetatorul şi omul legii) şi tu (apostolul şi personajul principal acestei
naraţiuni), dacă îţi mai aduci aminte. Druţă ne binecuvântă de la Moscova pe
tustrei în numete Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh şi când a dat să spună
AMIN, s-a stins lumina. Ȋncepu democraţia cea mare. Umbla democraţia prin
Rep.Moldova ca o nălucă. Năluca Independenţei şi a Suveranităţii. Pe unde
trecea democraţia nu mai avea ce trece nimeni. Ea lua totul ce a mai rămas de
la fratele mai mare. Astfel naratorul-martor povesti
anchetatorului despre un fenomen lingvistic care se numeste paronimie. Cuvântul
bârfă este paronim cu un alt cuvânt târfă. De unde să stie
gramatica că uneori se confundă cu practica. Cum noi nu ştim toţi termenii de
materie juridică tot aşa anchetatorul nu poate şti despre paronimie. Aşadar
apostolul a spus în adresa cântăreţei cuvântul bârfă şi nu târfă cum
i-a plăcut să fie...crezută de anchetator. Această primadonă a mileniului
trecut mai este şi azi imaginea emblematică pentru Basarabuşca noastră
uitată de lume şi de Dumnezeu, cum bine i-a spus bietei noasre Basarabii
poetul Anatol Ciocanu într-o scrisoare ce mi-o adresase vara aceasta.
Iurie Bojoncă
8 august 2007
Mogliano Veneto
Povestea zilei de miercuri
Se zice că miercurea se începe construcţia unei
case. De ce miercurea şi nu luni ori, marţi, ori joi ori chiar şi vineri.
Sâmbăta - nu, fiindcă intrăm în conflict direct cu Sabatul, o sărbătoare atât
de mare a mai multor credincioşi de pe faţa pământului. Duminica - nici atâta, că ar însemna să ne punem în
poară cu chiar însuşi Creatorul.
Aşadar azi e miercuri, 17 octombrie 2007, o zi
păcătoasă ca şi multe alte zile din viaţa noastră monotonă şi neinteresantă. Ar
fi valabilă acestă etichetare dacă n-ar exista la mijloc un mic însă precedat
neapărat de o tot atât de mică virgulă, dar cu o mare importanţă pentru modesta
noastră întreprindere de produs gânduri valabile de aşternut pe hârtie.
Ziua de miercuri, aşa cum este ea
în toate calendarele lumii, e una obişnuită. Răsăritul soarelui e la fel mânjit
de negură ca aproape în toate zilele de miercuri a unui miez de octombrie din
toate miile de ani care s-a scurs până acum. Si dacă vreţi să-i găsim şi
întunicimii o frumuseţe a ei, nu avem de cât s-o facem, odată ce aşa vă place
mai mult.
Ȋncepând cu miercurea aceasta
ziua bună nu se mai cunoaşte de dimineaţă atunci când răsăritul soarelui e un
fel de apus, iar apusul îl vezi drept răsărit. De ce ? Ceva mai sus când
etichetam ziua de miercuri ca fiind monotonă şi neinteresantă, mai ziceam că ar
fi fost valabilă afirmaţia mea dacă nu ar exista un „însă” la mijloc, precedat
de virgulă.
Azi e ziua de miercuri(,) însă e
o zi deosebită, fiindcă anume azi am terminat de citit Caderea lui Camus
şi am căzut pe gânduri, care nu vasăzică nici pe departe o cădere în jos
(pleonastic vorbind) fie de pe un pod ori de pe acoperişul unei case ori de pe
creasta unui munte ori chiar prima noastră cădere de pe sobă pe când aveam 1 an
, ori 2, ori 3 ori ... pune tu zerouri
câte vrei.
Chestiunea caderii, după mine, e
mult mai interesantă de cât pare la prima vedere. Bunăoară, cel mai de seamă
poet al românilor, scrie despre cazi în jos, cuvinte puse în gura Cătălinei şi adresate
Luceafărului, cuvinte spuse sie de fapt, dacă facem abstracţie de alegoria
poemului. Căderea unei stele din ceruri semnifică pentru noi o cădere de sus în
jos şi neapărat finalitatea acestei căderi trebuie să fie pământul, acolo unde
suntem noi acei cu maşinăria de gândit pe umeri. Acesta este logica cea mai
simplistă a gânditoarelor din care facem parte. Dar dacă steaua nu a căzut nici
pe pămân şi nici în altă parte a Universului, ci doar şi-a schimbat un pic
poziţia, înţepenită fiind de atâta veşnicie, atunci ce facem noi, gânditoarele.
Schimbăm termenii cu locul. Aşa cum a făcut Copernic. Cum vom proceda anume
? Căderea în jos o vom numi cădere în
sus. Avem tot dreptul s-o facem, odată ce steaua poate nici nu a căzut, ci doar
şi-a schimbat poziţia, a plecat ceva mai departe de noi. Adică, altfel spus, a
căzut în sus. Gânditoarele sunt în derută. Căderea în sus ? Cum adică în sus ?
Oare nu noi suntem buricul pământului ?
Sunt pus în situaţia să fac o
digresiune explicativă ce ţine de corectitudinea gânditoarelor în genere şi de
comportamentul omului de creaţie în special când vine vorba de anumite
intersecţii a noţiunilor utilizate în întreprinderile lor de produs artă pentru
muritorii de rând. Pentru prima oară semnalează posibilitatea unei „căderi în
sus” Gaston Bachelard (L’air et les songes)BINSWANGER
şi apoi expresia e valorificată şi publicată de savanta Svetlana
Paleologu-Matta în eseul său Eminescu şi abisul ontologic, apărut pentru prima oară la editura NORD din
Danemarca în 1988. Cu cinci ani mai târziu Mihai Cimpoi publică volumul de
critică literară Căderea în sus a Luceafărului, Galaţi, 1993, fără a
menţiona cui aparţine descoperirea acestei minunate căderi în sus,
din care motive a trezit nedumeriri din partea savantei Svetlana
Paleologu-Matta.
Să revin dar la Căderea
lui Albert Camus. Sincer să fiu, am citit-o cu-n interes dublu. Mai întâi
savuram calitatea stofei lexicale, a scriiturii ca atare şi apoi eram curios să
pot ghici de ce mi-a recomandat spre lectura prietenul meu din Germania anume
această povestire. Aşa şi nu mi-am formulat un răspuns clar. Cu toate că mi-a
plăcut mult acea cădere de pe podul Senei. După mine această cădere poate fi
valabilă pentru toată comunitatea europeană. E vorba de un mare gol care poate
fi umplut doar cu noi înşine. Femeia a umplut Sena cu sine la acea vreme a
disperării. Tu ai umplut Altenburgul, eu m-am aruncat în râul Zero după o minge
şi n-am mai ieşit din el nici până acum. Jucam scena înnecului să văd ce va
face Luna, dar nici o reacţie. Puteam să mă înec de mii de ori că Luna nici de
gând să se arunce în apă după mine, sta gânditoare pe mal ca Jean-Baptiste
Clamence pe podul Senei. Luna probabil se temea de apa rece a zilelor de
toamnă. Nu se ştie dacă a avut ori mai are remuşcări ca personajul lui Camus.
Cu toate că Luna n-a fost niciodată la teatru a ştiut să ghiciască, prin
intuiţie, că stăpânul eu jucase prost scena înecului. Şi apoi ea a fost sinceră
cu mine. N-a riscat să-şi umezească blana doar spre a juca o altă scenă, cea a
salvării, adică e mult mai nostimă ca stăpânul ei gânditor din râul Zero.
Cine e Luna ? Ȋn cazul de faţă
ea a debutat în rolul de personaj, dacă
se va întâmpla cumva ca aceste rânduri să fie publicate, făcând parte dintr-o
viitoare carte pe care mă gândeam s-o numesc Poveşti de azi. Nu-i mai
fac portretul fizic, fiindcă îţi trimit o fotografie a ei. Iar dacă voi publica
cartea, voi pune în ea şi fotografiile personajelor ca să fiu scutit de a le
face portretul fizic. Mie îmi va rămâne să descriu spiritul oamenilor şi al
animalelor cărora le voi da roluri în poveştile mele. Bine, Luna e un câine,
mai bine zis, e o căţeluşcă. Ce spirit poate avea ea ? Ştiu că nu o voi pune să
vorbească ca pe stăbunica ei din Fata babei şi fata moşneagului. Are ea
alte calităţi mai moderne. Are şi ea biografia ei tristă. A fost abandonată de
cineva. Aceasta îi este scris în ochi. Priveşte-o pe ea în ochi, nu pe mine,
dragă prietene. Are şi păcatele ei ca orice vietate de pe faţa pământului. Nu
am insistat să intervenim în facultăţile ei naturale. Am lăsat-o să fie şi ea
mamă. Să-şi alapteze urmaşii. A trăit acest sentiment matern de două ori, dar
nu şi-a schimbat iubitul cum o fac alte reproducătoare mai gânditoare. Ambele
bucurii materne i le-a adus Poldo. O fiinţă minunată de culoarea alb-cremă. Va
fi prezentată şi fotografia lui. Acum însă nu se poate, fiindcă toată lumea e
în doliu. A dispărut Poldo din ograda vecinilor noştri. Fotografia lui atârnă
pe toţi stâlpii din strada Cortellazzo. Din motive conspirative nu-ţi pot
trimite acum fotografia. Cine ştie poate că această simplă corespondenţă a
noastră este urmărită şi apoi pot fi bănuit de dispariţia personajului care s-a iubit cu Luna şi a
lăsat-o pe drumurile existenţiale cu atâţia urmaşi. Poldo, spre deosebire de
Luna, slujea la două familii. Doi fraţi italieni au făcut o casă şi au dat-o în
două. Unul avea o soţie hăt din Sicilia şi altul o soţie din Japonia, chiar din
Tokyo, de aici de aproape, nu-i aşa ? Si fraţii ca fraţii până la urmă s-au
certat. Dar de unde să ştie Poldo de aceasta. El rămânea credincios pentru
ambii în aceeaşi măsură. Fraţii însă au început să fie geloşi din cauza lui.
Când îl chema unul, îl chema şi celălalt. Si ce să facă Poldo. A luat şi a
plecat pentru totdeauna. Ori poate s-o fi dus la vreo casă cu un singur stăpân
ori s-o fi dat de bună voie la vreun azil câinesc de prin împrejurimi. Cine
ştie. Dar Luna suferă şi pace. Si acesta e o cădere morală. Nu-i de glumit. Eu
mă alin cu o bere la o adică, dar ce să facă Luna făra Poldo ? Acum ea să se
arunce în râul Zero, iar eu să stau pe mal. Cum să sar în apă la 17 octombrie .
Si apoi e seară. Apune soarele. E frig. Apa e rece. Luna se duce la vale. Nu se
îneacă. Ea înoată către limanul Veneţiei în speranţa să-l găsească pe Poldo.
Acolo în oraşul îndrăgostiţilor vor trăi o noapte pe cinste, o noapte cât
veşnicia de mare.
Dacă se zice că miercurea se începe
construcţia unei case. Atunci în ce zi a început distrugerea acesteia ? Ori
poate în ziua când Poldo a plecat de acasă şi Luna disperată s-a dus după el pe
apa râului Zero. Miercurea trecută a dispărut Poldo şi azi, miercurea acesta
Luna s-a aruncat în Zero.
După câte auzeam din poveştile noastre
populare era o zână care se numea Sfânta Miercure. Oare să fie şi ziua aceasta
de azi o sfântă şi noi să n-o ştim. E totuşi a treia zi din săptămână. Hai să
ne gândim mai bine la Sfânta Treime cu toate că Albert Camus ne sfătuie „să ne
alegem un stăpân. Dumnezeu nemaifiind la modă.”, zice el, dar tot Dumnezeu ştie
dacă este aşa cum spune autorul Căderii.
17 octombrie 2007
Mogliano Veneto
