Referinte

      „Iurie Bojoncă, cu cele două volume de poezie Cer cuvântul (culegerea Sapte poeţi, 1989 şi, Peştera Mâglei, 1996, s-a impus drept un poet „mergând pe raza propriei lumini”. Scrie o poezie despre omenire şi decrepitudinea ei (ciclul Homo sapiens), realităţile pe care le trăim nu îl lasă indiferent. Sunt poeme de atitudine, dar şi de dragoste pentru mamă, iubită, pentru „omul care e o poezie”.

     Poezia lui Iurie Bojoncă ne îndeamnă să trăim demn şi frumos. Poeme, precum Sunt acuzat, Alt Eu, Peştera Mâglei, îl reprezintă şi fac parte din recuzita poetică postmodernă.”

                                                                                                                         

 Călina TRIFAN

  

  „Tânărul poet de acum 20 de ani păşea pragul revistei Moldova timid, ca toţi poeţii la începuturi, dar sinceritatea versurilor lui m-a convins că merită să fie publicat şi să fie cunoscut cititorului. L-am prezentat şi nu am greşit: Iurie Bojoncă debutează mai apoi cu o plachetă în culegerea Sapte tineri poeţi, grupajul lui fiind întitulat simbolic Cer cuvântul. Curajos, cu multă carte citită, cu multă dragoste de poezie, va mai edita volumul Peştera Mâglei, prefaţată de Gheorghe Vodă şi încurajat cu înţelegere de către acesta. „Ca de apă mi-i sete de viaţă / Dansând pe lama unei securi”, sau „Am omorât lupii ca să devenim lupi, / am omorât pădurea ca să devenim cruci...”. Imaginile lui Iurie Bojoncă sunt dureroase, dramatice, tânărul poet fiind sensibil la realităţile noastre.

   Cea de-a trea plachetă se află sub tipar şi sperăm s-o avem pe masă, convingându-ne încă o dată de talentul autorului”.

                                                                                              Anatol CIOCANU

                                                  

            

                                                           

   „Există cărţi de poezie care creează impresia unor procese-verbale ale celor mai zgomotoase cenacluri literare. Teama de scris nu face parte din categoria acestora. Fiindcă poezia lui Iurie Bojoncă este expresia – directă – a simţirii subiective nude şi a reacţiei „umaniste” a Eu-lui la presiunile, dure uneori, ale contemporanietăţii. Aceasta însă nu înseamnă că poetul nostru este unul tradiţionalist. Dimpotrivă: el râvneşte, cu fiece text, să se elibereze de vraja lecturilor de pe când Prutul era o cortină de fier şi să-şi adecveze discursul la sensibilitatea cititorului de poezie românească.

   Gestul este cu atât mai admirabil, cu cât poetul urmăreşte atingerea obiectivului în cauză pe cont propriu, în afara efortului programatic „de grup”.

   „Teama...” de a scrie devine astfel cea mai onestă şi mai temerară cale spre afirmarea singularităţii propriei voci poetice. Plină de riscuri, ea are o singură finalitate – audienţa largă a poeziei”.

                                                                                                  Grigore CANŢÂRU

                                                            

  

  „Iurie Bojoncă este adânc contaminat de poezie. După umila mea părere, e o calitate bună să-ţi poţi trăi propria poezie atunci când o scrii, nu atunci când ţi-o citeşti după apariţie. Atunci deja e prea târziu.

   Fiorul poetic pe care şi-l declanşează, ori mai bine când acesta se declanşează singur ca o desfăşurare a dialecticii, îi aduc reuşite de proporţie adevărată (logic), apărându-se de propoziţia falsă (tot din domeniul logic) pe care o marginalizează.

   Junele poet are la activ două plachete de versuri Cer cuvântul (1989) şi Peştera Mâglei (1996), are finisate încă două plachete, publică în „Literatura şi arta. Este laureat al concursului literar „La steaua”. Cele două plachete sunt întitulate „Teama de scris” şi „Fără titlu”. Iurie Bojoncă e un poet de vocaţie”.

                                                                                                         Victor TELEUCA

                                                        

     Iurie Bojoncă, înarmat cu toate strategiile postmodernismului scrie poeme în care textualizează însuşi actul scrisului, surprinzând întreaga aventură a acestuia cu fluidul dicteului, sincope, frământări, devieri de la curs etc. Sunt, fireşte, poeme non-stop, care pornesc din ele însele, ca firul de mătase din corpul viermelui.  Poetul ţine să surprindă secreţia pură, desfăşurarea automată a gândurilor şi trăirilor, care sunt de fapt nişte impresii, nişte note de lectură, nişte clipe de trăire imediată a concretului. Aşadar: procedee textuale, intertextuale şi hipotextuale. Autorul stă de veghe la frontiera dintre real, vis şi proiecţiile suprarealiste ale iluziilor, himerelor, gândurilor putrede. Avem de-a face cu o derulare a cotidianului (după propria-i mărturisire) şi cu o derulare a momentelor de trăire, gândire şi contacty senzorial cu însăşi viaţa. Această „construcţie” nu-l împiedică să scrie versuri sincere, frumoase, aproape în vechea şi dulcea formulă clasică despre dragoste.

    Şi în acest sens, este un poet de frontieră „senzorială” şi psihică: se dedă trăirii ca atare şi construirii degajate. Viaţa răbufneşte prin fisurile acestei construcţii cu fluxul timpului îmbătrânit şi a trecerii sale ireversibile.

                                                                                                           Mihai CIMPOI

                                                              

   Ce e poezia ne-o spune şi poetul Iurie Bojoncă din preajma Veneţiei:”Mi-e dor de poezia mea / rămasă acasă / vreau s-o citesc chiar acum / să-i mai adaog un cuvânt”... „Căci puterea unui singur cuvânt” nu-i dă pace să trăiască, prin „umbrele lui semantice”, „câmpurile lui lexicale” care devin

                                            o iluzie vagă

                                            o himeră în pustiu

                                            o săritură în prăpastie.

„Nu vă gândiţi” ne dă acest sfat Iurie, „la tăcerile lui Blaga / ori necuvintele lui Stănescu / e altceva la mijloc (s.n.), e desigur săritura în prăpastie.

   Dar poetul doarme cu maşina de scris pe aceeaşi pernă, cu ea râde şi plânge, „ca două texte”, într-un fel spontan, irezistibil de jucăuş şi inspirat. Apoi îi revin în suflet poeme nemuritoare, desigur ale lui Eminescu:

                                          „E ca în minte să te am...”

                                          „Lîngă lacul cel albastru...”

                                          „Ea din trestii să răsară...”

                                          „Numai eu ştiu să le-ascult...”

                                          „Ale tale doruri toate...”

                                                                 (Mesaje din ocnele paradisului)

Svetlana Paleologu-Matta              

Eminescu şi abisul ontologic, 

ediţia a III-a, ed. Artpress, Timişoara, 2007

                                               

                                         

  Lepădarea de sine

   Vine un timp când trebuie, conştient, să te „lepezi de sine”. Altfel spus, să te găseşti pe sine.Căile sunt multe cât sunt şi razele soarelui. Si numai mergând pe raza propriei lumini vei putea să-ţi purifici sufletul, să-l modelezi după chipul şi asemănarea gândului, să  te perfecţionezi, să ajungi la cunoaşterea de sine, să cobori „în sus” în universul cel fără de margini.

   Poetul Iurie Bojoncă s-a pornit conştient pe această cale îndemnat de poezia dată de Domnul drept har prin care el vine să se cunoască pe sine, dăruindu-ne nouă revelaţia cunoaşterii prin pătimire, suferinţă, bucurie şi tristeţe. Cuvântul este mijlocul prin care poetul îmbracă gândul în imagini şi dă expresie trăirilor şi sentimentelor sale.

   Poetul scrie simplu aşa cum este lumina. Stilul său este lipsit de abstracţii deşarte. El nu scrie rebusuri pretinse poetice. Ca profesor de şcoală, poetul dezvăluie sensurile, exprimându-le într-un limbaj plastic, emotiv, specific lirismului său. Cele trei compartimente care încheagă volumul prezent, „Dulce moarte”, „Homo sapiens”, „Mântuirea” reprezintă diapazonul liric al poetului, iar poemul „Homo sapiens” mărturiseşte maturitatea gândirii poetice, exprimându-l deplin.

   Astăzi când au mai rămas doar cinci „duminici” până la încheierea acestui veac, Iurie Bojoncă, în pofida tuturor greutăţilor de ordin social, economic şi delir moral, găseşte poezia, care este inepuizabilă în sufletul omenesc şi prin taina ei vine să ne ajute a ne „lepăda de sine”.

   Apar greu cărţile în această epocă tulbure de interese meschine, ispite, înşelăciuni, linguşiri, promisiuni deşarte.

   Sper că „Peştera Mâglei”, pe care Iurie Bojoncă o va oferi cititorilor de poezie să devină o carte de buzunar pentru cei mulţi, căci e nevoie să pătrundem în această „peşteră” a vieţii şi să ieşim din ea mântuiţi, curaţi şi luminaţi de farmecul vieţii dăruită de Dumnezeu spre a o trăi demn şi frumos.

                                                                                                    Gheorghe Vodă

                                                                                       

                     „Ca de apă mi-e sete de viaţă/

                      Dansând pe lama unei securi”

                                 

„ÎN PUŞCĂRIA  PARADISULUI”: IURIE BOJONCĂ

    Poet de vocaţie, „adânc contaminat de poezie” (cum îl văzuse Victor Teleucă), aducând un sunet proaspăt în lirica basarabeană şi ţinându-se departe de fauna literaţilor, Iurie Bojoncă şi-a luat destinul poeticesc pe cont propriu. Nu este, aşadar, „V.Andru, „post negru de agora”. Dar lirica sa este una de atitudine. Chiar dacă spune găşcar”, nu se alătură cohortelor de grafomani, nu iubeşte zgomotul iscat de piticii literatori; manifestă, mai degrabă, inhibiţie în faţa paginii albe şi ţine, cu o vorbă a lui că „omul e o poezie” şi chiar „lumea e toată o poezie” (v. Autumnală), poetul, dezamăgit, ceartă umanitatea şi e îngrijorat de soarta ei. Acuză, desigur, „pumnul vieţii”, existenţa durută şi „tributul plânsului”. Speră să putem fi oameni „măcar o singură zi” şi deplânge teroarea Istoriei abătută asupra spaţiului moldav: ”vei înţelege că / s-a născut aici”. Nu-şi pierde însă speranţa în mântuirea neamului.

     Simţindu-se liber în tot ce spune şi scăldând pagina albă „în propriile gânduri”, poetul (n. 28 august 1961, la Antoneşti – Stefan Vodă), absolvent al Facultăţii de filologie a Universităţii pedagogice „Ion Creangă” (1983), după un intermezzo directorial la Băcioi, s-a fixat la Chişinău. A debutat în culegerea Sapte tineri poeţi (1989) cu grupajul Cer cuvântul. După care, „mergând pe raza propriei lumini”, a mai publicat Peştera mâglei (1996), Teama de scris (2002) şi Mesaje din ocnele paradisului (2003). Dorindu-se „un adolescent sincer”, acuzând un „frig de suflet”, Iurie Bojoncă scrie tocmai pentru a îmblânzi singurătatea. „Umblând” la cuvânt şi recunoscând „povara semnelor scrise”, el e marcat de responsabilitate şi condamnat la a scrie: „Jos podeaua / e un fund de sicriu, / Sus tavanul / e un capac de sicriu / în care eu trăiesc / şi scriu, scriu, scriu...” (v. Sicriul meu). Evident, poetul nu se joacă de-a scrisul; are o „fereastră magică” prin care cerecetează avid cotidianul ca „text

natural”, pune în pagină „tot ce am avut” şi înţelege că luxul de a face literatură aparţine celor „loviţi în cap / cu băţul lui Dumnezeu”.

     În timp, el a crescut sensibil şi, mai nou, locuieşte la „frontiera textualizatoare” (M. Cimpoi). Recuzita poetică postmodernă nu îi este străină. Ambiţios şi studios, Iurie Bojoncă a devenit dezinvolt: după o idilă cu maşina de scris, textualizându-şi „secreţia” lirică, e ispitit de intertextualitate. Polemizarea posmodernistă a rodit. Poetul provoacă un dialog cu Bacovia, convoacă nume ilustre (de la Stănescu la Muşina, să zicem), e convins că va semna „poeme nemuritoare”. Recunoaşte, spăşit, că acest cotidian, în sine, „niciodată n-a fost poezie”. Nu iubeşte, aşadar, poezia brută şi nici nu practică rebusismul poetic. Avea dreptate Gh. Vodă când observa că noul venit, întâmpinat cu vorbe de laudă, scrie simplu, fără „abstracţii deşarte”. Frisonul postmodernist n-a alungat frăgezimea şi erupţiile idilice. Ieşit din „vârsta metaforei lacrimogene”, înarmat cu o „peniţă de carne”, poetul mărturiseşte că scrie cu inima. Invocă iubita – „altar de carne”, caută neostenit puritatea şi bunătatea (v. Omul de pâine), rememorând nostalgic (v. Ninsoare ancestrală) un ţinut paradisiac: iernile frumoase de altădată „rămân în poveste”, fulgii erau „lacrim de lapte / din sânii maicii Maria”, în fine, reverberând un ecou nichitian, aflăm că „afară ninge tăcut / ca-n visul unui copil / ce încă nu s-a născut...”

        Cum poetul – „mâzgâlitor de hârtie tânără” -  este, deopotrivă, infernul şi paradisul, el poate scrie memorabil: „Am omorât pădurea ca să devenim cruci...” Poet interesant, bine aşezat într-o formulă lirică, încă ignorat acasă, Iurie Bojoncă va fi – cutezăm o profeţie – un nume important al liricii basarabene.

    

                                                                                                  Adrian Dinu Rachieru

                                                                                         OGLINDA LITERARĂ  nr.51, martie 2006.

 

 

 

 

 

COMENTARII CRITICE

POEZIE                                                             

                                          POETI BASARABENI (I)

    Fenomenul miraculos al regenerării românismului în Basarabia, izbucnit pentru a stinge ceea ce s-a numit, îndreptăţit, o „ruptură ontologică” obliga la un efort interior, ambivalent, recuperând o literatură care păstrează, prin memoria etnică, rădăcinile arheale româneşti dar care, sub „teroarea Istorie” e bănuită de o „conştiinţă sfâşiată”, căutându-şi specifitatea. Pericolul rusificării, criza dedublării, comandamentul sincronizărilor întreţin, pe de o parte, sentimentele de marginalitate şi înstrăinare, chiar reacţii retractile; pe de altă parte, alimentează „complexul Ithaka”(cf.M.Cimpoi)

Basarabia fiind – s-a spus – „o ţară în exil”. Si dacă suntem de acord că o geografie literară românească nu poate ignora spaţiul basarabean ( cunoscând o schizoidie benignă care, în timp, a alimentat un modus vivendi ), sarcina urgentă ar fi, după noi, dovedind realism politic, edificarea unui spaţiu cultural comun. Ideea unionistă nu mai e populară, atractivitatea economică întârzie, dilema identitară se prelungeşte. A fost reactivată o fantomă lingvistică: limba moldovenească. In acest context ne putem întreba dacă Basarabia, trecând „proba exilului” mai e o provincie românească şi în ce măsură literatura ei (care nu poate fi doar românească) are, prin des-ţărare, conştiinţa acestei apartenenţe.  Revenirea la matricea stilistică firească prin protejarea identităţii şi „restabilirea întregului” a încurajat, pe de o parte, neopaşoptismul cultural (inevitabil) şi, pe altă parte, acceptând acest manolism ( care, print-o reluare sisifică, aritmică îşi caută fiinţa românească ) suntem îndreptăţiţi să cerem şi teza spiritului critic. Excludem, aşadar, deopotrivă complezenţa sau riticenţa. Fiindcă peisajul literar basarabean, provocând un interes rezervat este necunoscut, din păcate. Sau cunoscut (acreditat) prin câteva nume carismatice, cu „autoritate patriotard-pontificală” (cum scria,vizibil nemulţumit, Arcadie Suceveanu), iritat – în egală măsură – şi de iniţierea unor „strategii de consolare”. Sau, pe fundalul aceleiaşi flagrante necunoaşteri, de circulaţia unor etichete depreciative. Oricum, redeşteptarea naţională a iscat adversităţi nebănuite. Chiar dacă ideologizarea ridicolă, practicadă decenii cu osârdie, a sucombat iar „paznicii” au dispărut şi ei, deruta axiologică şi intoleranţa polemică fac victime. Reevaluarea acestei literaturi  rămâne un proces igienic, normal, obligatoriu pentru metabolismul cultural. Respectă acest proces „în marş” corectitudinea estetică? Involburările geraţioniste tulbură tabloul şi falsifică scara valorilo. In „peisajul bălţat” al liricii, Eugen Lungu descoperă o altă poezie în grupul elitist al optzeciştilor, cu monopol sincronizant. Provocarea optzeciştilor înseamnă, observăm, şi o culpabilizare a bătrânilor, cei care au „beneficiat” de o „tineteţe ratată” (Aureliu Busuioc) şi care, prin D.Matcovschi, se întreabă cu temei: „Cine are nevoie de o literatură pură astăzi?”  Bineînţeles, e cazul să judecăm contextual. Pricina pentru care aura patriotardă a generaţiei senioriale nu poate fi blamată iar „isusiacii”, întreţinând neojunimismul critic, cad într-un nerecomandabil nihilism decretând, prin vocea lui Emilian Galaicu-Păun, că avem de-a face cu „o frumoasă fără corp”. Acest nedrept nu ionescian vizează, îndeosebi, scriitorii „vechi” câtă vreme doar tabăra postmodernistă ar salva imaginea valorică a literaturii basarabene. E cel puţin ciudată (şi, evident, păguboasă) această martelare a consacraţilor (cazul lui Grigore Vieru, de pildă). După cumş reamintim; criteriul generaţionist nu poate avea o salvatoare încărcătură axiologică.      Revizuirile, aşadar, urmează. Seceta proletcultistă, realismul canonic, capacitatea imitativă etc. Obligă la reaşezarea valorilor şi prefacerea hărţii literare. Dar nu prin „decrete” generaţioniste ! Valorile coexistă în oglinda culturală, relieful axiologic e accidentat iar rocadele, atunci când se produc, au – necesarmente – o motivaţie estetică, nu biografică. Incât frenezia revizuirilor, firească pentru generaţiile care vin, echipate cu un alt cod de lectură pe suportul relaxării ideologice trebuie să împace, credem, redeşteptarea sentimentului naţional cu mentalitatea europeană, dincolo de false discordii şi păguboase exclusivisme. Si, desigur, într-un pluralism civilizat al opiniilor. Acceptând, de pildă, şi Contrafortul ca „director de opinie”, cu rol modelator (cf. Mariana Sleahtiţchi) şi „şcoala de la Bălţi” prin revista Semn dar şi Literatura şi arta, cu rol major în pedagogia naţională. Cât priveşte şansa de supravieţuire a ceea ce se scrie azi, vor judeca alţii; nu e cazul să forţăm acum elogiile sau să propunem „clasicizări” pripite, mânate de o suspectă autoadmiraţie.    Acel aşteptat „examen de integrare” (M. Cimpoi), clădind o realitate culturală comună va redimensiona valorile prin inevitabila reducere la scară; doar unii, puţini, vor beneficia de vizibilitate în peisajul literar românesc, având la îndemână „paşaportul” estetic, instalându-se în ipostazele Istoriei literare. Bântuită de compexe, Basarabia rămâne însă „o margine satanizată”, sub angoasa solitudinii valorice; şi supusă sincronismului unilateral câtă vreme indiferenţa centru lui ori acţiunule publicitare gălăgioase alimentează şirul de prejudecăţi, izvorâte din necunoaştere şi suspiciune. Veritabila asumare în circuitul valoric românesc, refuzând autarhia sau infaturarea, întârzie; când evadarea din „zona gri” se va fi produs cu adevărat, când din interiorul culturii române această literatură basarabeană se va fi lepădat de statutul marginal (ca „dat ontologic”, cum zicea Mihai Cimpoi) atunci, realmente, ea va ajunge „acasă”.    Respectăm, judecând sociologic, coeziunea valorilor. Stim că nu există literatură „pură” şi ierarhii îngheţate dar încercăm să rămânem fideli corectitudinii estetice. Dacă vorbim, în acest context, despre un mecanism necesar trebuie să recunoaştem şi fenomenul scriiturii inutile, îmbelşugând lista titlurilor perisabile. Si nu doar din perspectiva maculaturii propagandistice, cultivând osanalizarea şi „erotismul politic” (cf. Anatol Moraru). Arie culturală periferică, oferind o certă zestre literară, poezia basarabeană (şi nu numai) trebuie recuperată, dincolo de orice fel de complexe. Ea nu reprezintă doar o curiozitate regională. Analizând „felul în care se vede literatura basarabeană”, Ion Simuţ observa, esenţial, că e borba de „o gestiune proprie a valorilor”. Inţelegem dorinţa scriitorilor basarabeni de a fi trataţi ca „scriitori români, pur şi simplu” (N. Leahu). Realitatea e însă alta şi afirmând răspicat că literatura basarabeană e literatură română, nu putem ignora că, deocamdată cel puţin, circulaţia cărţilor şi a valorilor nu e încă „naturală şi vizibilă”. Adică n-a intrat în circuitul naţional, sfidând realităţile geo-politice (statele, mai exact).                                                       *

   După această rapidă ochire, dezvoltând doar o schiţă contextuală vom încerca într-un lung serial, să propunem câteva profiluri lirice din spaţiul basarabean, nume mai puţin „circulate” dar meritând, credem, o investiţie de încredere, îmbogăţind listele uzuale.

Până la Râul Zero şi plopul fără soţ (Ed. „Augusta-Artpress”, 2007), Iurie Bojoncă

era prizat doar ca poet. Acum, aflat de ceva vreme la Mogliano Veneto, animat de mari proiecte şi conlucrând cu veneţiana „Casă Română” (cum mai este cunoscut în mediul italic Isttituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica), întocmeşte „o carte de scrisori”, adunând epistole adresate lui Grigore Canţâru, prietenul rămas la Chişinău. „Afacerea epistolară”, garnisită cu poeme adecvate temelor „atacate” părea, iniţial, o glumă.  Dar Iurie Bojoncă, depănând experienţa personală a exilului face din acest epistolar o „probă literară” şi , intrând în pielea naratorului, risipeşte vorbe amare, dovedind vervă sarcastică şi autoironie ( cazul „automonumentalizării” când, imobilizat, îşi contemplă „fragmentul de monument” ghipsat de la piciorul drept). El discută aplicat despre nivelul de cultură al societăţii civile şi PIB-ul „republicuţei”, despre prostituţia politică şi rolul intelectualităţii basarabene, face „digresiuni criminogene” şi comentează, cu probe la îndemână, ADN-ul spiritualităţii româneşti. Fostul frontist, acuzat de unii că ar fi părăsit baricada priveşte de la masa sa de scris „plopul singuratic” de pe malul râului Zero dar gândeşte mereu, obsesiv, la „puşcăria de baştină”, la noii moldoveni şi „relele Turciei moscovite” (cum glăsuia cândva Eminescu). Duce, în pofida muncii extenuante, o viaţă poetică alături de ai săi, Veneţia i se pare „cea mai frumoasă femeie din lume” (p.126), îşi face timp pentru scris şi lecturi, conspectându-l pe Eminescu, îndeosebi. Si, alături de marele nostru poet (citat la tot pasul, ca argument forte şi reazem al demonstraţiei), încearcă să trezească memoria genetică. Acesta e, de altfel, şi titlul unui amplu şi memorabil poem în care biciuieşte „urechile pline de muzică ale urmaşilor indiferenţi”, Iurie Bojoncă ştiind prea bine că scriitura e o caznă: „şi până la urmă ajung / la poarta unui cuvânt / bat cu sfială / ca la porţile raiului / dar nu răspunde nimeni”.

     Poet de vocaţie, „adânc contaminat de poezie” (cum îl văzuse Victor Teleucă), aducând un sunet proaspăt în lirica basarabeană şi ţinându-se departe de fauna literaţilor, Iurie Bojoncă şi-a luat destinul poeticesc pe cont propriu. Nu este, aşadar, „găşcar”, nu se alătură cohortelor de grafomani, nu iubeşte zgomotul iscat de piticii literatori; manifestă, mai degrabă, inhibiţie în faţa paginii albe şi ţine, cu o vorbă a lui „V.Andru, „post negru de agora”. Dar lirica sa este una de atitudine. Chiar dacă spune găşcar”, nu se alătură cohortelor de grafomani, nu iubeşte zgomotul iscat de piticii literatori; manifestă, mai degrabă, inhibiţie în faţa paginii albe şi ţine, cu o vorbă a lui că „omul e o poezie” şi chiar „lumea e toată o poezie” (v. Autumnală), poetul, dezamăgit, ceartă umanitatea şi e îngrijorat de soarta ei. Acuză, desigur, „pumnul vieţii”, existenţa durută şi „tributul plânsului”. Speră să putem fi oameni „măcar o singură zi” şi deplânge teroarea Istoriei abătută asupra spaţiului moldav: ”vei înţelege că / s-a născut aici”. Nu-şi pierde însă speranţa în mântuirea neamului.

     Simţindu-se liber în tot ce spune şi scăldând pagina albă „în propriile gânduri”, poetul (n. 28 august 1961, la Antoneşti – Stefan Vodă), absolvent al Facultăţii de filologie a Universităţii pedagogice „Ion Creangă” (1983), după un intermezzo directorial la Băcioi, s-a fixat la Chişinău. A debutat în culegerea Sapte tineri poeţi (1989) cu grupajul Cer cuvântul. După care, „mergând pe raza propriei lumini”, a mai publicat Peştera mâglei (1996), Teama de scris (2002) şi Mesaje din ocnele paradisului (2003). Dorindu-se „un adolescent sincer”, acuzând un „frig de suflet”, Iurie Bojoncă scrie tocmai pentru a îmblânzi singurătatea. „Umblând” la cuvânt şi recunoscând „povara semnelor scrise”, el e marcat de responsabilitate şi condamnat

la a scrie: „Jos podeaua / e un fund de sicriu, / Sus tavanul / e un capac de sicriu / în care eu trăiesc / şi scriu, scriu, scriu...” (v. Sicriul meu). Evident, poetul nu se joacă de-a scrisul; are o „fereastră magică” prin care cerecetează avid cotidianul ca „text

natural”, pune în pagină „tot ce am avut” şi înţelege că luxul de a face literatură aparţine celor „loviţi în cap / cu băţul lui Dumnezeu”.

     În timp, el a crescut sensibil şi, mai nou, locuieşte la „frontiera textualizatoare” (M. Cimpoi). Recuzita poetică postmodernă nu îi este străină. Ambiţios şi studios, Iurie Bojoncă a devenit dezinvolt: după o idilă cu maşina de scris, textualizându-şi „secreţia” lirică, e ispitit de intertextualitate. Polemizarea posmodernistă a rodit. Poetul provoacă un dialog cu Bacovia, convoacă nume ilustre (de la Stănescu la

Muşina, să zicem), e convins că va semna „poeme nemuritoare”. Recunoaşte, spăşit, că acest cotidian, în sine, „niciodată n-a fost poezie”. Nu iubeşte, aşadar, poezia brută şi nici nu practică rebusismul poetic. Avea dreptate Gh. Vodă când observa că noul venit, întâmpinat cu vorbe de laudă, scrie simplu, fără „abstracţii deşarte”. Frisonul postmodernist n-a alungat frăgezimea şi erupţiile idilice. Ieşit din „vârsta metaforei lacrimogene”, înarmat cu o „peniţă de carne”, poetul mărturiseşte că scrie cu inima. Invocă iubita – „altar de carne”, caută neostenit puritatea şi bunătatea (v. Omul de pâine), rememorând nostalgic (v. Ninsoare ancestrală) un ţinut paradisiac: iernile frumoase de altădată „rămân în poveste”, fulgii erau „lacrim de lapte / din sânii maicii Maria”, în fine, reverberând un ecou nichitian, aflăm că „afară ninge tăcut / ca-n visul unui copil / ce încă nu s-a născut...”

        Cum poetul – „mâzgâlitor de hârtie tânără” -  este, deopotrivă, infernul şi paradisul, el poate scrie memorabil: „Am omorât pădurea ca să devenim cruci...” Poet interesant, bine aşezat într-o formulă lirică, încă ignorat acasă, Iurie Bojoncă va fi – cutezăm o profeţie – un nume important al liricii basarabene.

    

                                                             Adrian Dinu Rachieru

Convorbiri  literare nr. 8, 2007.

                                                                                                 

Rugăciune către Sfântul Duşman Universal

După un debut colectiv din anul 1989, sub semnul războinicirii lirice nemuritoare, în antologia basarabeană Şapte tineri poeţi – unde semnează un interesant ciclu de poeme, Cer cuvântul –, Iurie Bojoncă (născut în 28 august 1961, la Antoneşti-Basarabia, licenţiat, în 1983, al Facultăţii de Filologie – Universitatea Pedagogică Ion Creangă din Chişinău, de pe la începutul mileniului prezent rezident în Italia, lângă Veneţia, pe malul râului Zero) îşi reliefează un admirabil şi inconfundabil teritoriu poetic, având în centrul său gravitaţional simbolul paradoxist-existenţial al „peşterii“ / „ocnei“, prin volumele: Peştera mâglei (1996; mâglă = „grămadă de pietroaie / bulgări de sare“), Teama de scris (2002), Mesaje din ocnele paradisului (2003) etc., cel mai recent, aflat în obiectivul cronicii noastre, fiind Râul Zero şi plopul fără soţ, poeme şi tablete, cu o Prefaţă de Svetlana Paleologu-Matta (Timişoara, Editurile Augusta & Artpress, 2007; pagini A-5: 152).

Iurie Bojoncă în orizontul anului 2007, râul Zero.

Doamna eminescolog din Elveţia, S. Paleologu-Matta, între altele, şi autoarea celebrei lucrări, Eminescu şi abisul ontologic (Aarhus / Danemarca, Editura Nord-Victor Frunză, 1988), luminos prefaţează Râul Zero şi plopul fără soţ, de I. Bojoncă, înmânându-i parcă „paşaportul diplomatic“ pentru o nouă şi netulburată intrare în Ţara Metaforei, cu o deosebit de exactă generozitate / admiraţie: «Titlul ultimei sale cărţi, Râul Zero şi plopul fără soţ, se revelează a fi o dublă ipostază a autorului. El vede de la fereastra locuinţei sale actuale, în Veneto, un plop care-i „pozează“ pe malul râului Zero. Este o concentrare emblematică în felul poetic al vieţii sale. Râul Zero se referă la viaţa lui de emigrant, pe când alte valenţe are plopul, de ordin profund emotiv. Plopul şi poetul au fiecare din ei „fabricele“ lor. Unuia natura, care nu face versuri, îi dă puful, frunze şi seminţe, pe când poetul are o maşină de scris şi o altă maşină de plâns. Diferenţa dintre ei este esenţială. Şi totuşi, într-o zi de toamnă, cu un soare rotund şi frumos, poetul contemplă iarăşi plopul căci în el trăiesc „flori de aur“ ale unui cântec sfânt: „Pe lângă plopii fără soţ...“ Marele Eminescu este mereu prezent în Iurie care-şi iubeşte şi onorează maestrul prin câte ceva fugar şi aluziv la opera Poetului. Prin suflul ei etern ea dă o nobleţe şi sporeşte farmecul scrierilor lui Iurie Bojoncă.» (p. 9).

      Poemul „deschiderii“, Dacă ar fi fost posibil, este, în ultimă instanţă, ars poetica-i,  din care aflăm – după ce pune sub interogaţie locul naşterii ens-ului în univers, ca Ţară, ca Oraş, sau ca Sacră Casă («Dacă ar fi fost posibil / să-mi aleg o casă / unde să mă nasc / la ce casă m-aş opri oare / La una de lux într-un oraş / ori la o cocioabă într-un sat ? / ori poate la un spital de copii, / ori poate la un orfelinat ?») –, că spaţiul ideal al scriiturii este cel celest, ori – mai exact şi benedettocrocean spus – al „aliajului“ în cele 24 de carate ale capacităţii de a percepe cosmicul: «Dacă ar fi fost posibil / să-mi scriu poemele din nou / le-aş dilua bine cu cer, / apoi le-aş infiltra în teiul sfânt...» (p. 13; s. n.).

După „poemul deschiderii“ ne întâmpină Prefaţa autorului, unde sunt abordate câteva probleme foarte „acute“ legate de „cancerul“ care îşi arată tot mai mult lucrarea în partea stricată a „capului“, a „intelighenţiei“ Valahimii – ca şi pe vremea lui Eminescu –, de fapt, o pseudointelectualitate „în solda Străinătăţii“ (cu „oglindă“ / „analogie“ în partea secundă a Scrisorii III, de la „vlădică“ până la / în Parlament), ce se reclamă drept „exponenţială“ / „reprezentativă“ pentru „interesele“ Poporului, ale României (deşi postrevoluţionar-decembristele „făptuiri“ civice ale acesteia arată nu vreo „benefică operă“ pe undeva, ci, dimpotrivă, focalizarea pe actul distrugerii a tot ceea ce este reprezentativ-naţional, căci reprezentanţii acestor minorităţi „elitice“, acţionează în numele revitalizării cenuşilor imperiilor de odinioară). Masa intelectualităţii autentic-valahe din România este supusă de-aproape două decenii unui cumplit tir mediatic al „culpabilizării“, cum, de altfel, şi întregul popor (de la „dosarele Securităţii“, până la „ştirile negre ale zilei“ – accidente, crime, violuri, scandaluri / bătălii între clanuri de „ţigani“ / „rromi“ – cu „dirijata confuzie sorosistă“ din 1980 / 1997 încoace, pe întreaga planetă, spre a se crede că rromii ar fi identici cu cei ce se cheamă români etc.), având drept ţintă haotizarea ţării şi „exodul materiei cenuşii“ de la Dunăre / Carpaţi către Occident, către America etc.

Mai întâi, în această prefaţă, poetul Iurie Bojoncă atrage atenţia asupra faptului că volumul de faţă se structurează epistolar – între epistole, ivindu-se irepresibil, vertiginos, poemul trăirii autentice –, că se detaşează de aşa-zisul postmodernism nihilist, demitizator, demolator: «Această carte de scrisori sau epistole nu se vrea o replică adresată unor literaţi foarte bine şcoliţi cărora le place să fie numiţi postmodernişti. Adept al unei estetici revolute, valul postmodernităţii are şi nişte tendinţe greu de explicat, ce ţin de negarea unor valori spirituale create până la noi. Demitizarea anumitor teme e chiar necesară. Dar să nu confundăm demitizarea cu demolarea acestora. Altfel, cum am califica spusele unui „mititel“ de la Bucureşti, dar cu funcţii mari în Stat, care zice: „Ce mai umblaţi atâta la Eminescu, fiindcă el e un cadavru în debara.“ Demolatori de acest gen avem şi la Chişinău destui, dar ei, cel puţin, nu prea sunt luaţi în serios.» (p. 14).

În 1996, tot un astfel de personaj patibular-sinistru, „excrementist“, şi la propriu şi la figurat, într-o carte de epistole „politice“, a lasat negru pe alb, numeroase injurii cumplite la adresa Poporului Român / Valah (ca şi cum poporul din care s-a desprins minoritatea lui pseudo-elitică din România n-ar fi fost supus aceluiaşi tratament al imperiilor acestei părţi de lume). Paradoxal, în loc să stea după gratii, sinistrul personaj patibular conduce astăzi (prin grija Guvernului / Preşedinţiei) o foarte importantă instituţie a statului – menită a arăta omenirii adevăratul chip / profil cultural-ştiinţific („neuronal“) al României – cu filiale pe mai toate continentele. În cazul de faţă „toleranţa“ nu înseamnă „strategie“, ci „cumpliă prostie“ dovedită de „conducătoarea“ păturică improvizată, neşcolită, „nediplomatizată“ (şi-atunci, potrivit paremiologiei valahe: „peştele prost-gospodăririi marinăreşti de la cap se împute“).

Desigur, nu există „doi“ Eminescu, unul de Bucureşti şi unul de Chişinău; Eminescu întruchipează geniul Poporului Pelasgilor (> Belagilor > Belachilor / Blachilor > Valahilor / Vlahilor}, al Valahimii / Dacoromânimii; iar intrarea în Uniunea Europeană înseamnă – în primul rând, pentru noi ca popor şi ca demnitate naţională – re-Unirea, re-alcătuirea spirituală / culturală a Daciei lui Burebista / Regalian, căci secolul al XXI-lea nu este decât secolul unei „pseudoglobalizări“ care a declanşat ireversibil-sublimul proces al descătuşării, al cristalizării conştiinţelor naţionale; şi aşa cum nu trebuie să încălcăm „drepturile Omului“, tot aşa viitorul nu trebuie să încalce „drepturile Poporului / Naţiunii“: «Poate cei de la Bucureşti, suprasaturaţi de cultură, au dreptul moral să vorbească despre o debara a valorilor (s. n.), dacă ei cred cu tot dinadinsul că idealurile naţionale ale României, pentru care a luptat şi Eminescu, au fost atinse odată cu intrarea în Uniunea Europeană. Însă pentru noi, cei din Basarabia ori „dulcea Bucovină“, rămâne Eminescu de „cea mai nemijlocită şi incandescentă actualitate“ (Al. Oprea), mai ales prin articolele de la „Timpul“, în care îl vedem „profund angajat în destinul istoric al ţării sale“, după cum remarca minunat Svetlana Paleologu-Matta, în eseul Jurnal hermeneutic.» (ibid.).

Poetul mai vorbeşte despre mult citata sintagmă a lui Nicolae Iorga, «România, ţara înconjurată de români» (dar pentru care nici generaţia hohenzollernistă, din vremea lui Iorga, şi nici generaţia stalinist-postbelic-secundă, ori cea de după Revoluţia Română Anticomunistă din Decembrie 1989, din vremea noastră, de la cârma României, tocmai pentru că au fost străine de Neamul Valahimii, n-au făcut nimic spre a nu mai fi această paradoxală realitate a „fraţilor ce-şi dau mâna prin vamă“, ori pe „podul cimitirelor de flori“).

Apoi constată câteva realităţi politice menite a încorda timpanele conducătorilor: abandonul istoric, debaraua istoriei, „orânduiala cea crudă şi nedreaptă“ din „labirintul politicului“ contemporan, „mizerii şi bogaţii“ sezoanelor din ultimele două decenii: «O consecinţă a abandonului istoric o trăim acum când nu ştim cu ce să ne tratăm de „boala copilăriei comunismului“» (p. 15), îmbrăţişând exodul.

În secundul rând, Iurie Bojoncă ajunge la vectorul mioritic*: «Următorul vector al cărţii ţine de câteva trimiteri la Mioriţa. Aceasta a fost şi va rămâne o bijuterie a culturii noastre naţionale. Încercăm prin parafrazare să întrezărim în excesul de mioritism (s. n.), în vehicularea abundentă a acestuia, un fel de sindrom al inferiorităţii (s. n.). Această resemnare în faţa morţii ne paşte toată viaţa. Mesajul paradigmatic al baladei serveşte drept sursă de inspiraţie pentru cei mai de seamă scriitori români, dar alimentează din plin şi o parte din expresiile populare. „În balada populară Mioriţa, considerată unul dintre miturile româneşti fundamentale, suntem autoreprezentaţi ca locuitori ai capătului lumii, ai piciorului de plai şi gurii de rai concepute ca margine existenţială paradisiacă, pusă însă sub semnul acceptării senine a iminenţii morţii“, subliniază M. Cimpoi (Limba Română, nr. 11, 2004). Felul de a fi, ADN-ul spiritualităţii noastre e poate cel mai bine codificat în balada Mioriţa, ce comportă o supuşenie aproape proverbială, o împăcare cu soarta, un mare dor pentru nunta ancestrală. Vom încerca prin metoda clivajului să deschidem parantezele câtorva proverbe pentru a le vedea altfel decât se văd prin ochelarii învăţătorului. Şi anume acele expresii populare care ne îndeamnă să plecăm capul în faţa sabiei, ori să fugim de pe câmpul de bătălie.» (p. 15 sq.).

   

(De la stanga privitorului:) Iurie Bojoncă, Adrian Dinu Rachieru şi I. A. Pop.

Chiar dacă este citat ca „autoritate supremă“ acad. Mihai Cimpoi, trebuie subliniat că falsă este pista receptării celor 1600 de variante ale colindei / baladei Pe-o Gură de Rai / Mioriţa – fapt unic în folclorul lumii, pentru că fenomenul mioritic ţine doar de realitatea / unicitatea Zalmoxianismului şi variantele nu sunt decât dintre hotarele Daciei, arie unde această primă religie monoteistă din istoria spiritualităţii universale a cunoscut apogeul, până la îmbrăţişarea Creştinismului de către Popor Pelesgo->Valaho-Dac al Zalmoxianismului, „neftinind“ noua religie, după cum a observat mai întâi Mircea Eliade, în Creştinism Cosmic (cu oglindire adâncă în balada Pe-o Gură de Rai / Mioriţa. Mitul mioritic – mit fundamental al Pelasgimii > Valahimii – este de fapt mitul armonizării fiecăruia dintre Valaho-Daci ca parte, în sacrul întreg cosmic (care este infinit şi care înseamnă Dumnezeul Cogaionului), învăţătura din fundamentul Zalmoxianismului (*).

După cum subliniam mai sus, în „formula compoziţională“, epistolele din Râul Zero şi plopul fără soţ, de Iurie Bojoncă (având un adresant cunoscut încă din prefaţa auctorială: prof. Grigore Canţâru) sunt mirabile „piste de lansare“ a distinsului receptor, din epicul câmp, în liricul magnetism al poemului – care se constituie în „punct culminant“ / „deznodământ“ al epistolei-„expoziţiune“ şi „desfăşurare acţională“.

Sub un motto din Nietzsche («Suntem îndeosebi sancţionaţi pentru virtuţile noastre») stă O altă scrisoare din care Grigore (Canţâru) află că în ziua în care acesta a primit scrisoarea-i anterioară, autorului i s-a scos «fragmentul de monument (ghipsul) de la piciorul drept», prelungindu-i-se eternitatea «cu încă douăzeci şi cinci de zile»; «ortopedic vorbind» (p. 27), o lună nu s-a putut sprijini pe «piciorul cu pricina»; aşadar, din această „epistolară deschidere“, reţinem monumentul; i se adaugă alte elemente care încolţesc aidoma boabelor de grâu, toamna, în spaţiul poematic: «Urmaşii Romei instalau în partea de sus a aparatului bancomat o microcameră de luat vederi. Astfel copiau codul secret al clientului...» (p. 29); «... ne-a rămas numai calificativul orto şi man echivalent cu om drept [...]; suntem drepţi în faţa sorţii.» (p. 34) etc.

Şi această „încărcătură“ de elemente ale „înlănţuirii epistolare“ – puse sub ironia subtilă a streaşinii înaltului spirit justiţiar prin istorii – se descarcă după o „magică formulă“ – în poemul Memoria genetică, având în secunda-i parte o surprinzătoare rugăciune-parodie la «Tatăl Nostru»:

Dacă tu i-ai tăiat capul lui Decebal

şi ai stropit cu sângele lui pajiştea noastră,

dacă tu ne-ai călărit femeile

şi le-ai lăsat cu pruncii în braţe,

dacă tu ne-ai cărat aurul din Apuseni

şi te-ai îmbogăţit sărăcindu-ne,

dacă tu ne-ai civilizat în plină istorie, furându-ne,

noi te vom barbariza în apogeul modernităţii,

                                                       vandalizându-te,

dacă tu ai pus începutul tuturor invaziilor,

ai fost uşor de mână,

căci te-au urmat din belşug

şi tătarii, şi turcii, şi ungurii, şi ruşii

şi am fost un pământ aruncat

la cheremul tuturor imperiilor,

am fost şi raia turcească,

am fost şi gubernie rusească,

am fost ţinut, plai, gură de rai,

am fost un timp şi Republică-soră  

în cadrul haremului celor cincisprezece surori

violată mereu de fratele mai mare

şi acum am rămas un fragment de suspans

uitată de lume dar şi de Ţară

Poemul Memoria genetică se metamorfozează – brusc şi în cel mai înalt spirit al esteticii paradoxismului – într-o „rugăciune“ în care Dumnezeu / Tatăl Nostru este substituit de Imperiu / Duşmanul nostru, al Pelasgimii > Valahimii, al sfârtecatei Dacii strămoşeşti:

Duşmanul nostru,

carele eşti în monumente,

blestemat fie numele tău,

blestemată fie voia ta de a stăpâni,

blestemate fie împărăţiile tale cele pământeşti

şi toate imperiile pe care le-ai avut,

precum tu stai rece acolo în monumente

aşa să-i văd reci pe urmaşii tăi aici, pe pământ,

dă-ne nouă astăzi libertatea cea de toate zilele

şi nu ne duce-n ispită cu ea,

precum noi ispitim animalele noastre

când, dintr-o cuşcă mai mică,

le punem în una mai mare,

ca să poată creşte mai bine,

să ne facă mai multă carne,

şi ne pedepseşte pe noi păcătoşii,

vinovaţii de faptul că ne-am născut,

precum şi noi ne pedepsim mâinile şi picioarele

cu muncile cele mai istovitoare:

în numele tău ce stai în diversele monumente ale lumii,

în numele fiului tău ce şi azi ne mai asupreşte

şi încă în numele celui de-al treilea

de care ne amintim doar când este mai greu,

te implor să ne strângi de pe faţa pământului,

să nu-l mai spurcăm în continuare,

căci nu sfârşeşte lumea aici,

când se întâmplă popoare să moară,

ca din ele să nască alte popoare.

(p. 36 – 38).

Şi, în ultimă instanţă lirosofic-religioasă, a ni se îngădui să adăugăm: „În numele Tatălui-Poem, şi-al Fiului-Cuvânt / Necuvânt, şi-al Sfântului Duh-Paradox-din-Lacrima-Valahimii, Amin...!“

       NOTĂ

(Sper ca ampla noastră „notă“ – infra – să lămurească pentru totdeauna vectorul mioritic, atât pentru talentatul poet, cât şi pentru admirbila sa generaţie antiproletkultistă şi anti-neostalinistă.)

(*) Deşi am mai spus-o de nenumărate ori în ultimele decenii, mai repet încă o dată cele privitoare la „statutul“ de nemuritor zalmoxian al protagonistului mioritic (cf. Rostirea românească – Timişoara, ISSN , redactor-şef: Anghel Dumbrăveanu –, anul al VIII-lea, nr. 7–12 / iulie–decembrie, 2002, pp. 140 – 142), mai întâi (după cum spus-am şi mai sus), pentru înzestrat-însetatul întru cunoaştere Iurie Bojonca, autorul admirabilului volum de poeme Râul Zero şi plopul fără soţ (2007), poet deja intrat în stăpânirea unui inconfundabil teritoriu liric, dar nu pentru a-i dinamita pista convingerilor despre spaţiul mioritic (L. Blaga), ci, dimpotrivă, pentru a-l ajuta să pună „betonul armat“ pentru pista de lansare a viitoarelor „rachete-idei“ ca veritabili vectori mioritici ai domeniului..

Abordând Creştinismul Cosmic şi mitosofia valahă, mitologia şi folclorul religios («Zalmoxis», «Satana şi Bunul Dumnezeu: preistoria cosmogoniei populare româneşti», «Meşterul Manole şi Mănăstirea Argeşului», «Mioara năzdrăvană» etc.), în celebra lucrare «De la Zalmoxis la Genghis-Han» (Paris, 1970), Mircea Eliade atrage „indirect“ atenţia asupra faptului că, la Carpaţi / Dunăre, în întregul bazin al sacrului fluviu dacic, a existat nucleul unei civilizaţii arhetipale, civilizaţia pelasgo-thraco-dacă, sau Old European Civilization (M. Gimbutas – Universitatea din California, 1971 / cf. GCiv, 51 sqq.), întemeiată cu mult înaintea celorlalte civilizaţii euro-afro-americano-asiatice. Marele comparatist al religiilor certifică în acest sens: «...cultul lui Zalmoxis, [...], ca şi miturile, simbolurile şi ritualurile care stau în baza folclorului religios al românilor, îşi au rădăcinile într-o lume de valori spirituale ce precede apariţia marilor civilizaţii ale Orientului Apropiat antic şi ale Mediteranei.» (EDZG, 17; s. n.).

Balada Mioriţa, sau Pe-o Gură de Rai, dacă o denumim după versul secund al oralo-textului, are o răspândire în toată aria lingvistică a Daciei lui Burebista, sau a Daciei (Dacoromâniei) lui Regalian, arie coincizând cu spaţiul nostru de etnogeneză pelasgo-thraco-dacă, sau valahă, aflată sub pecetea de aur a primei religii monoteiste din istoria spiritualităţii universale, Zalmoxianismul. Pe-o Gură de Rai cunoaşte şi tiparele altor specii: colindul / colinda („corinda“), bocetul etc. Specia mioritică de colind(ă) este frecvent întâlnită în zona intracarpatică, adică în Transilvania (Ardeal, Crişana, Maramureş); foarte vechi, variantele-colind, aflate încă în circuit folcloric în Ţara Crişurilor (Crişana) – Ieste-un munte cu oi multe, Sântu-şi trei păcurăraşi etc. –, au conservat elementele de ceremonial / ritual eroic-funerar ce de-aproape şase milenii durează în spaţiul Daciei (Dacoromâniei), atestate arheologic din orizontul cultural / civilizatoriu al anului 3400 î. H. (cf. TIR, I, 222).

 Dar în majoritatea variantelor-colind ardeleneşti, s-au păstrat elemente ale scenariului misteric / iniţiatic specifice Zalmoxianismului, de trimitere a Solului / Mesagerului-Celest la Samasua / Samoş (Soarele-Moş / Tatăl-Cer), Dumnezeul Cogaionului. Este vorba, în primul rând, de aruncarea protagonistului mioritic, ce îşi relevă – în cele peste 1600 de variante (de la «Pe-o Gură de Rai» / «Mioriţa») – „statutul de nemuritor“ prin sublima jertfă a aruncării ritualice în trei suliţe / ţepi („ţăpuşte“): «Ori să-l taie, ori să-l puşte, / Să-l arunce-n trei ţăpuşte, / Ori să-l puşte, ori să-l taie, / Să-l arunce-ntre fărtaie»...

Reamintim că aruncarea în trei suliţe / „ţăpi“, element fundamental al obţinerii nemuririi Zalmoxianismului în calitatea de Sol / Mesager-Celest, a fost descrisă şi de părintele istoriei, Herodot (484 – 425 î. H.): «Trimiterea Solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe / ţăpi, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zalmoxis, îl leagănă de câteva ori şi, apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus, peste vârfurile suliţelor / ţăpilor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că Zeul le este binevoitor...» (Istorii, IV, 95 / HIst, I, 345).

După multe secole de la trecerea pelasgilo > valahilor (dacoromânilor) la Creştinism, statutul de nemuritor al protagonistului şi ideea „sublimei jertfe“, ţinând de scenariul misteric / iniţiatic al Mesagerului Celest întru prosperitatea propriului neam, au intrat în „noaptea amintirii“. În Evul Mediu, s-a altoit în „trunchiul“ baladei „episodul“ / „motivul“ celor trei păstori, dintre care doi il ucid pe al treilea, cel mai bogat / „ortoman“, spre a-i lua turmele. La un examen atent al fondului baladei, acest episod al crimei cunoaşte „autoeliminarea“ structurală, ca „episod-intrus“, „neverosimil“ / „inautentic“, mai ales că, în finalul baladei, apare „nunta cosmică“, adică nuntirea protagonistului mioritic cu întregul univers, având ca naşi Soarele şi Luna (perechea sacră secundă din monoteismul tetradic al Zalmoxianismului). Este aici conservată învăţătura fundamentală a Zalmoxianismului: „armonizarea părţii în sacrul întreg cosmic“.

Până la ora actuală, folcloriştii au cules peste 1600 de variante ale baladei (bocetului / colindei) Pe-o Gură de Rai / Mioriţa. Prima variantă a baladei a fost întregistrată în 1842, în zona cogaionică a Vrancei, la Soveja, de către Alecu Russo, unde fusese exilat de autorităţile vremurilor, pentru atitudinile lui revoluţionar-paşoptiste. În peregrinările prin satele din munţii Sovejei, a auzit şi a notat balada, oralo-text pe care l-a încredinţat spre publicare lui Vasile Alecsandri (pe când strângea colaborări / colaboratori pentru „foaia ştiinţifică şi literară“, Propăşirea – 9 ianuarie – 29 octombrie 1844, interzisă prompt de cenzură). Izbucnind revoluţiile burghezo-democratice din 1848, V. Alecsandri abia în 1850 încredinţează «Mioriţa» spre publicare unei gazete din Cernăuţi, Bucovina literară. Dar numai din anul 1852, de când Vasile Alecsandri o încredinţează luminii tiparului, în volumul I de Poesii poporale. Balade (Cântece bătrâneşti) adunate şi îndreptate... (Iaşi, I / 1852, II / 1853), se poate spune că «Mioriţa» intră în atenţia personalităţilor culturale marcante ale romantismului românesc şi european (Jules Michelet / Franţa).

În 1964, cercetătorul Adrian Fochi a adunat, cercetat şi publicat 930 de variante ale «Mioriţei» (câte erau cunoscute dintre anii 1842 şi 1964) sub titlul: Mioriţa –  tipologie, circulaţie, geneză, texte (cf. FMtcg). Analizate şi de Mircea Eliade, din toate, s-a relevat o interesantă structură (în episoadele): (a) un nucleu tematic, nelipsit din vreo variantă, testamentul ciobanului; (b) episodul mioarei năzdrăvane; (c) cadrul epic iniţial («adică temele: „locul dramei“, „ciobanii“, „hotărârea ciobanilor“, „cauzele omorului“» – EDZG, 241); (d) episodul maicii bătrâne, specific zonei extracarpatice (ori, mai exact spus, ariei în care s-a exercitat – până dincoace de orizontul „creştin“ al anului 313 d. H. – cultul Cavalerului Zalmoxian / Dunărean).

Privită „motivic“, balada «Pe-o Gură de Rai» / «Mioriţa» îşi relevă în structură mai întâi (I) motivul transhumanţei: Pe-un picior de plai, / pe-o Gură de Rai ... Într-o atmosferă caldă, luminoasă, într-un acord deplin între om şi natură, se proiectează transhumanţa, sau coborârea / urcarea periodică a turmelor, în funcţie de ciclicitatea anotimpurilor primăvară-vară / toamnă-iarnă, de la munte, la câmpie, la matca Dunării, şi invers.

În „varianta-Alecsandri“ a «Mioriţei», în al doilea rând, se observă (II) motivul complotului: ciobanul ungurean şi cu cel vrâncean se sfătuiesc să-l omoare pe cel moldovean ca să-i ia turmele, caii şi câinii «mai bărbaţi». După unele păreri, în spirit revoluţionar-paşoptist-unionist, V. Alecsandri a operat câteva „uşoare substituiri / modificări“ în textul baladei; păstorii-eroi devin de fapt doar cei trei ciobani simbolizând / trans-simbolizând cele trei mari provincii („principate“) valahice / dacoromâneşti nord-dunărene, Moldova, Muntenia şi Ardealul (Transilvania), atunci înrobite de Imperiul Otoman, de Imperiul Habsburgic şi de Imperiul Rus. În partea a doua a unui interesant studiu, «Poporul poet», George Coşbuc îşi îndreaptă obiectivul şi asupra baladei «Mioriţa», subliniind: (a) «ciobanii, mai ales cei cu păşune schimbătoare, sunt colecţii vii de cântece; cel mai mare merit îl au oierii din Ţara-Bârsei; aceştia colindă toate provinciile române; trec de-a lungul Ardealului şi se opresc în munţii Rodnei, în Nordul Ardealului, unii pe coastele ardeleneşti ale munţilor, alţii trec în plaiurile Maramurăşului, alţii se împrăştie pe coastele Bucovinei şi, în partea opusă, pe şiragurile de munţi ale Crişanei; la vale [...] s-aşează pe lângă Dunăre; ba unii se duc până prin Basarabia şi Macedonia; ei duc pretutindeni, şi de pretutindeni aduc poezia poporală» (CELP, 59); (b) «frumoasa epopee pastorală Mioriţa – din parte-mi susţiu aceasta şi cu alte dovezi – este o creaţiune a oierilor bârsani; ciobanul care e ucis are Oi mai multe / Şi cai învăţaţi / Şi câni mai bărbaţi precum numai oierul bârsan are, căci e cioban per excelentiam; duşmanii lui sunt: ungureanul – aşa numesc bârsanii pe ciobanii (români) din nordul Ardealului (dinspre Ungaria) – şi vrânceanul; ciobanul ucis – zice cântecul – e moldovean; în Vrancea au existat oieri vestiţi, dar în alte părţi ale Moldovei nu, deci nu-mi explic de ce un cioban e vrâncean şi altul moldovean – căci vrânceanul era singur oier şi totodată şi moldovean; dar eroii epopeii se schimbă după localităţi: în Moldova cântecul a luat pe un moldovean ca erou, şi desigur într-alte provincii române eroul va fi bănăţean...» (CELP, 60); (c) «ciobanii cei trei erau: Unul e bârsan / Unul ungurean / Altul e vrâncean; şi apoi, dacă ucisul n-ar fi fost bârsan, ci moldovean, de ce-ar fi zis el către mioriţă: Oiţă bârsană / De eşti năzdrăvană... etc.; aici a uitat moldoveanul să schimbe pe bârsan în moldovean...» (CELP, 61).

În motivul Mioarei Cuvântatoare (III), „Mioriţa laie“, „laie-bucalaie“ şi „bârsană“ (adică din Ţara Bârsei), îl informează pe baciul „moldovean“ despre urzirea complotului de către ceilalţi doi.

În motivul testamentului (IV), baciul moldovean / „ortoman“, care avea de fapt statutul de nemuritor, auzind cele puse la cale de către ceilalţi doi, reacţionează desigur ca atare („fără frică de moarte“). În eventualitatea că – „prin reducere la absurd“ – Samoş / Soarele-Moş (Diumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei) îl va găsi „cu păcate“ (ceea ce l-ar sorti „morţii comune“ / „obştescului sfârşit“) – deşi el se ştia „pur“, „destoinic“, „drept şi viteaz“, protagonistul mioritic „socratic“ îşi „gospodăreşte moartea“, desemnând-o testamentar pe Mioara Cuvântătoare să-l îngroape: Aicea pe aproape, / în strunga de oi – / să fiu tot cu voi, / în dosul stânii, / să-mi aud câinii... / Aste să le spui – / iar la cap să-mi pui / fluieraş de fag – / mult zice cu drag; / fluieraş de os – / mult zice duios; / fluieraş de soc – / mult zice cu foc ! / Vântul când a bate, / prin ele-a răzbate / şi-oile s-or strânge, / pe mine m-or plânge / cu lacrimi de sânge...

(V) Motivul alegoriei moarte-nuntă a conservat ideea fundamentală a Zalmoxianismului, armonizarea părţii în sacrul întreg cosmic. Motivul conţine sensuri filosofice profunde: nu dispărem în neant, ci ne contopim cu marele întreg al universului.

Folcloriştii, necunoscând esenţa Zalmoxianismului, au interpretat „seninătatea“ protagonistului mioritic şi „alegoria moarte-nuntă“ drept „fatalism“ / „altruism“ specific valahilor / dacoromânilor, ceea ce este cu totul greşit.

Protagonistul mioritic reacţionează ca un veritabil nemuritor, ca un Sol la Samoş (Soarele-Moş / Tatăl-Cer, Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei), calitate în care participă la o ordine cosmică, prin nuntirea sa, având ca naşi perechea sacră secundă din tetrada Zalmoxianismului, Soarele şi Luna: Iar tu de omor / să nu le spui lor; / să le spui curat / că m-am însurat / c-o mândră craiasă, / a Lumii Mireasă; / că la nunta mea, / a căzut o stea, / soarele şi luna / mi-au ţinut cununa, / brazi şi păltinaşi, / i-am avut nuntaşi; / preoţi – munţii mari, / paseri – lăutari, / păsărele mii / şi stele făclii...!

(VI) Motivul măicuţei bătrâne, după cum cred mulţi cercetători / folclorişti, are o pronunţată funcţie estetică, sensibilizând cititorul şi accentuând tragismul. Totul capătă semnificaţia unui „protest“ împotriva „morţii premature, nedrepte“.

Motivul se alcătuieşte subtil, sub forma celor două portrete:

a) portretul măicuţei bătrâne: «Maicuţă bătrână, / cu brâul de lână, / din ochi lăcrimând, / pe câmpi alergând, / pe toţi întrebând…»;

b) portretul protagonistului mioritic: «Mândru ciobănel / tras printr-un inel: / feţişoara lui – / spuma laptelui; / mustăcioara lui – / spicul grâului; / perişorul lui – / pana corbului; / ochişorii lui – / mura câmpului…»!

Având statutul de nemuritor, de Mesager Celest / Sol, protagonistul mioritic reprezenta – în faţa divinităţii supreme, a lui Samoş / Soarele-Moş, Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei – prin chipul său („iniţiatic“ / „misteric“): clasa pastorală – «feţişoara lui – / spuma laptelui»; clasa agricultorilor – «spicul grâului»; totodată, prin chipul său de Mesager Celest, protagonistul mioritic atrăgea atenţia divinităţii supreme să dea rod bogat şi câmpurilor – «mura câmpului» – pentru culegătorii luncilor / pajiştilor şi ai  zăvoaielor / pădurilor.

 Bibliografia de sub sigle:

·       CELP = George Coşbuc, Elementele literaturii poporale (antologie, prefaţă şi note de I. Filipciuc), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1986.

·       EDZG = Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han (studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale – trad. Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.

·       FMtcg = Adrian Fochi, Mioriţa – tipologie, circulaţie, geneză, texte (cu un studiu introductiv de Pavel Apostol), Bucureşti, Editura Academiei R. P. Române, 1964.

·       GCiv = Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură (traducere de Sorin Paliga; prefaţă şi note de Radu Florescu), Bucureşti, Editura Meridiane, 1989.

·       HIst, I, II = Herodot, Istorii, I, II (traducere de Adelina Piatkowski şi Felicia Vanţ-Ştef), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 196l (I), 1964 (II).

·       TIR, I = Ion Pachia Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I (Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creştinismul Cosmic al Valahilor / Dacoromânilor), Timişoara, Editura Aethicus, 2001.

 (Cronica Rugăciune către Sfântul Duşman Universal, de I. P.-T., a fost publicată în Anuarul de martie – Timişoara; ISSN 1842-0974; redactor-şef: Ion Pachia-Tatomirescu  –, anul al III-lea, nr. 3 / martie, 2008, pp. 136 – 146).

Pagini de istorie literară valahă de mâine / Ion Pachia-Tatomirescu. - Timişoara : Waldpress, 2014 

Iulian FILIP

Poetul cere cuvîntul

Citesc, primită prin posta electronică de la Iurie Bojoncăo proză din Italia,  PUZZLE sau DE CE COPACII SÎNT GALBENI – tocmai cînd mă gîndeam că romanul vietii lui ar avea pe o copertă începuturile de pedagogie dramatică în Tiraspol (cu promovarea limbii si literaturii române în vecinătatea Armatei a 14-a a Rusiei în 1993), iar pe cealaltă  - plopul fără sot la un geam de pe malul răului Zero de lîngă Venetia (după  2003).

Între poetii basarabeni plecati de acasă – nu de zile bune – proiectele de comunicare a noastră cu noi au precedente, modele, mecanisme declansate, eficiente, necesare, valabile.  Vorbeam chiar în aceste pagini ale revistei LITERE de cîte le-a reusit Alexandru Lungu, fugarul din Cetatea Albă. Dialogul lui Iurie Bojoncă  cu Venetia poate însemna o altă imagine a românilor reveniti la Rîm( de pe unde ne tragem)… Comunicarea activă a lui Iurie cu  Institutul Român de Cultură si Cercetare Umanistică, cu Timisoara, cu Elvetia, cu Chisinăul, eforturile poetului de a  implica intelectualii din diasporă în programe culturale par din această albie, asteptată mai  tălăzuită si mai cu iesire la mare.

Cer cuvîntul.Asa se întitula debutul editorial al lui Iurie Bojoncă (1989)  în culegerea Sapte tineri poeti, după care a mai publicat la Chisinău  Pestera mîglei (1996). Volumele de poezie Teama de scris (2002) si Mesaje din ocnele paradisului (2003) au apărut la Editura AUGUSTA din Timisoara cu o binevoitoare contributie a criticului literar Adrian Dinu Rachuieru, sensibilul prieten al scriitorilor basarabeni (pe care mai întîi de toate îi editează, apoi îi vorbeste, plasîndu-i unde le e locul firesc – între ceilalti scriitori români).

Din 2003 se stabileste în Italia (zice că revine) – aidoma  imensei cohorte de basarabeni, care trec atîtea amare vămi nu după poezie. Si Iurie era decis să-si spînzure lira-n cui  si să-si caute de ale familiei (apropo, superbă familie!)… Frecventează  Institutul Român de Cultură si Cercetare Umanistică (IRCCU) din Venetia. Participă la activitătile culturale ale acestuia. La 19 mai  2006 Institutul Român găzduieste serata de lansare a volumelor de poezie Teama de scris si Mesaje din ocnele paradisului cu participarea lui Adrian Dinu Rachieru si a poetei italiene Anna Lombardo. În acesti ultimi ani a scris si a publicat volumul de scrisori si poeme întitulat Rîul Zero si plopul fără sot (AUGUSTA, 2007). Aceste scrieri de pribegie constituie o replică în adresa actualei guvernări din Chisinău, care a catalizat exodul prăpăstios al populatiei din Republica Moldova. Pe parcursul ultimilor doi ani întretine o corespondentă interesantă  cu eminescologul Svetlana Paleologu-Matta stabilită în Elvetia.

Pînă aici mi se pare configurat portretul ori cel putin… intrigant protagonistul. La atîtea scrisori de recomandatie mai anexez si cîteva aprecieri din partea altor nănasi literari:

Gheorghe Vodă: „Poetul scrie simplu asa cum este lumina. Stilul său este lipsit de abstractii desarte. El nu scrie rebusuri pretinse poetice. Ca profesor de scoală, poetul dezvăluie sensurile, exprimîndu-le într-un limbaj plastic, emotiv, specific lirismului său”.

Victor Teleucă:  „Iurie Bojoncă este adînc contaminat de poezie. După umila mea părere, e o calitate bună să-ti poti trăi propria poezie atunci cînd o scrii, nu atunci cînd ti-o citesti după aparitie. Atunci deja e prea tîrziu”.

Mihai Cimpoi: „Sînt, fireste, poeme non-stop, care pornesc din ele însele, ca firul de mătase din corpul viermelui. Poetul tine să surprindă secretia pură, desfăsurarea automată a gîndurilor si trăirilor, care sînt de fapt niste impresii, niste note de lectură, niste clipe de trăire imediată a concretului. Asadar: procedee textuale, intertextuale si hipotextuale. Autorul stă de veghe la frontiera dintre real, vis si proiectiile suprarealiste ale iluziilor, himerelor, gîndurilor putrede”.

Svetlana Paleologu-Matta: „Ce e poezia ne-o spune si poetul Iurie Bojoncă din preajma Venetiei: „Mi-e dor de poezia mea / rămasă acasă / vreau s-o citesc chiar acum / să-i mai adaog un cuvînt”.

Adrian Dinu Rachieru: „Cum poetul – «mîzgîlitor de hîrtie tînără» –  este, deopotrivă, infernul si paradisul, el poate scrie memorabil: „Am omorît pădurea ca să devenim cruci…” Poet interesant, bine asezat într-o formulă lirică, încă ignorat acasă, Iurie Bojoncă va fi – cutezăm o profetie – un nume important al liricii basarabene”.

Ei, cum vă pare?

IURIE BOJONCĂ ÎȘI LANSEAZĂ O CARTE LA VENEȚIA

Eram copiii unui mare imperiu, eu și cu prietenul meu Iurie, și studiam la universitate. Pentru că imperiul ne dorea luminați, internaționaliști, ateiști. Studiam în aule luminoase, aveam profesori sclipitori de inteligență și erudiție. Profesorii, când ieșeam în pauză la o țigară, ne povesteau de timpurile când imperiul era condus de tiranul Stalin. Ei, profesorii, reușiseră să-l îmblânzească pe tiran, cu vorbele lor bine gândite și meșteșugite, și tiranul s-a îndurat și a dat voie să intre și în țara noastră cuvântul lui Alecsandri, Eminescu, Creangă. De atunci viața deveni mai bună, libertatea mai multă, dar erau încă atâtea de făcut!.. Îi iubeam pe profesorii noștri. Și pe scriitorii noștri. Îi citeam pe Blaga și Arghezi, îi ascultam pe Tudor Gheorghe și Nicu Alifantis – care oficial nu erau ai noștri, dar care nu puteau totuși să fie interziși. Pentru că libertatea creștea ca iarba peste tot din germenii culturii socialiste, comuniste, a întregului popor. Iar noi credeam că vom fi din ce în ce mai liberi într-o țară imensă care se întindea de la Carpați până la Oceanul Pacific; și îi citeam cu entuziasm pe scriitorii ruși, gruzini, estonieni, pe Ion Druță al nostru, pe Cinghiz Aitmatov, pe Imant Ziedonis. Imperiul ne părea mai sănătos ca niciodată. Nu bănuiam că are zile numărate. După absolvirea universității am plecat ca învățători la sate, cu inimile pline de avânturi iluministe. Ne-a ajuns din urmă perestroika lui Gorbaciov. Am mers la mitinguri, cenacluri, demonstrații, am scandat „Limbă! Alfabet!” în fața cordoanelor de miliție. În fine, am învins. Și am avut tot ce ne-am dorit, limba română ca limbă de stat, alfabetul latin, suveranitate și niște reviste porno pe de asupra. Un singur lucru ne-a lipsit, și anume banii.
Lipsei banilor, sărăciei adică, ar trebui să-i închin o odă. Numai datorită sărăciei noi, intelectualii moldoveni de la țară, ne-am lăsat ogrăzile pline de orătănii, oi, capre și vaci, beciurile pline de butoaie de vin și borcane de murături – toate acestea, luați seama, fiind lucruri, ființe și lichide cu puternică acțiune anti-intelectuală – și am plecat în lumea largă. Dacă aveam acasă salarii bune, nu ne-am fi coșit din ogradă chiar în cazul că tot universul ar fi intrat în zona Schengen și toate granițele de pe fața pământului ar fi fost șterse fără urmă! Mulțumită însă sărăciei, am văzut lumea! Eu sunt la Roma, iar Iurie, fost director de școală, fost profesor al unui prestigios liceu din Chișinău, este la Veneția.
Ei bine, evocarea de mai sus nu face decât să introducă noutatea că în ziua de 16 februarie la Veneția a avut loc lansarea cărții prietenului meu Iurie Bojoncă „Dalle prigioni del paradiso”, care este traducerea volumului „Din pușcăriile paradisului”, apărut anterior. Evenimentul este datorat Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția (IRCCU), fiind primul din seria de manifestări cu care IRCCU intenționează să sprijine pătrunderea literaturii și presei literare din Republica Moldova pe piața editorială din Italia. La lansare, care a avut loc în aula „Marian Papahagi”, au participat și luat cuvântul Adrian Dinu Rachieru, critic literar, decanul Facultăţii de Jurnalistică, Comunicare şi Limbi Moderne a Universităţii Tibiscus din Timişoara, care semnează Prefaţa volumului; Viorica Bălteanu, italienistă, profesor la Universitatea de Vest, care a realizat selecţia, traducerea în limba italiană, notele şi Postfaţa volumului; reprezentanți ai comunității moldovenilor din toată Italia. Lansarea cărții s-a făcut cu o sală plină și într-o atmosferă călduroasă.

Iurie Bojoncă nu este la prima sa carte. Din opera sa poetică mai fac parte „Cer cuvântul” (1989), „Peştera mâglei” (1996), „Teama de scris” (2002). Despre experiențele vieții de emigrant vorbește cartea „Râul Zero și plopul fără soț”(2007).
Sunt în curs de publicare alte două volume: „Puzzle o Perché gli alberi sono gialli?” şi „Il motivo dello specchio”.
Dorindu-i prietenului meu un călduros „la mai mult și la mai mare” și făcând legătura logică cu imperiul și căderea lui despre care vorbisem mai înainte, îmi voi permite să-l citez pe Voltaire, care zicea cu ironie în „Candid sau Despre optimism”: „Cei care au afirmat că în lume totul merge bine au spus o mare prostie. Nu bine, dar foarte bine!” Așadar, Iurie, imperiul sovietic s-a prăbușit, provocând în căderea sa războaie și dezastre economice. Dar un rezultat paradoxal al acestei căderi și al sărăciei din țara noastră este faptul că tu publici cărți la Veneția, iar eu scriu articole la Roma. Și nu-i bun?

http://unmoldoveanlaroma.blogspot.com/

publicat de assomoldave  Roma