Publicistica

                                               Timpul este un fluviu care mă duce, dar eu sunt timpul

                                              J.L. Borges

Scrisoare despre râu şi plop

 Dragă Grigore,

 am hotărât să las baltă internetul şi poşta electronică, fiindcă îmi pare mai viu cuvântul scris de mână şi apoi, unde mai pui, că această simplă scrisoare poate fi în viitorul apropiat un fel de prefaţă  la una din viitoarele cărţi de scriitură românească.  Zic scriitură din motivul că iniţial intenţionam să fac proză, un fel de proză, şi nu a mers. Apoi mă consolasem să rămân la faza de publicistică. începusem să scriu un material întitulat  Memoria  genetică, dar, fără să-mi iau de seamă, am ajuns la un aliaj.

           Timp de doi ani n-am scris nici un rând. Mă blestemasem să nu mai scriu, dar iată că mi-am încălcat cuvântul, pardon, blestemul, care, de fapt, tot cuvânt este. Si nu o fac din voia mea. Mi-i frică să nu-mi pierd echilibrul. Mă tem de o eventuală orbire a raţiunii.

      Prin anul 2000, când chipurile trebuia să aibă loc potopul, adică să se sfârşească lumea, am înălţat cupa cu şampanie astfel încheind un mileniu ca să începem un altul nou. Nu se schimbase nimic. Potopul nu a avut loc. Atât doar că prin ultima lună a mileniului trecut mi-am condus soţia la gara de autobuz, de unde a plecat la Kiev, Budepesta şi apoi Padova (Italia). Potopul cel mare nu avuse loc în faza lui imaginată de toată suflarea. De data aceasta sfârşitul lumii avea să înceapă din inima fiecărui  muritor şi să adune picătură cu picătură formând un râuleţ. Să adune râuleţ cu râuleţ, formând un râu. Să adune râu cu câu, formând o mare, un ocean de potop care este opera noastră interioară. Golul lăsat de lipsa mamei copiilor mei îl simţiam tot mai des. Si golul acesta are un nume. Se chemă durere de inimă. Eram în preajma monumentului Stefan cel Mare şi Sfânt din centrul Chişinăului. Procurasem nişte pastile de la farmacia de vis a vis fără să ştiu că nu-i nuci un remediu pentru golul interior. Trăiam clipe când nu ştiam ce să fac cu mine.

      S-a apropiat un bărbat înalt de vreo 45 de ani. Era bine îmbrăcat, la costum, cămaşă albă, la cravată proaspăt scoasă de la gât şi pusă a lehamite în buzunarul hainei. M-a întrebat dacă ştiu să citesc latineşte , voia să zică româneşte. Apoi mi-a întins o mână de hârtii cu prescrpţiile medicului. I-am tălmăcit câte ceva din ele. După care bărbatul îmi spune aşa ca din senin precum că este nebun. Mă luase o frică stranie. Mi-a mai mărturisit că vrea să meargă la spitalul de nebuni, fiindcă îi este teamă de oameni. L-am întrebat dacă îi este teamă şi de mine. Mi-a răspuns că nu s-ar fi apropiat dacă îi era teamă. Adică înseamnă că dintr-o parte sunt şi eu un fel de nebun, altfel de ce m-a ales anume pe mine acesta. Am pus sub limbă o pastilă de durere de inimă aşa ca să nu mai observe necunoscutul . Insă el vedea şi înţelegea mai bine ca mine lucrurile. Mă sfătui că ar fi bine să merg şi eu la un medic. Continuam să vorbesc cu el, nebunul în aparenţă şi realizam că sunt un nebun în esenţă. I-am descifrat prescripţiile medicului. Erau nişte pastile ce liniştesc anumite turbulenţe nervoase. De unde le cunosc ? Din propria experienţă.  De ce se crede nebun ?  Doar din simplul motiv că a rămas singur, fiind părăsit de soţie şi de copii ?  Ori poate într-o astfel de realitate îi este mai uşor să supraveţuiască dacă se dă drept nebun ? Dar oare se poate glumi cu asemenea malatii ?  Probabil lui îi convine să se dea drept nebun.  Insă mie nu-mi convine să mă dau drept sănătos în faţa celor care înţeleg lucrurile chiar dacă nu sunt doctori de trup şi nici doctori de suflet.

       Un calmant eficient  poate fi şi scrisul aşa ca oftatul ori plânsul, aşa ca număratul până la o sută, aşa ca o plimbare la aer liber printre rândurile de cuvinte, ascultând freamătul textelor literare ca pe un codru plin de păsări şi miresme. Scrisul care te face să confunzi realitatea cu visul e mai mult de cât un  calmant. E o magie a cuvintelor încă nestudiată până la capăt  E tare senzaţia când se rup barierile raţiunii. Când poezia este confundată cu teiul ori cu plopul, când muntele e un fel de inimă a pământului ieşită afară din piept, dar încă bătândă şi vie. Acest fel de scris e ca o drogă pe care nimeni şi niciodată nu o va putea interzice. Iată una dintre cauzele interioare ce mă fac să revin la scris.

   Un alt stimulent inspirativ constă în suportarea unei dureri concrete, fizice ce ţine de faptul

  că a dat Dumnezeu să-mi rup un picior şi nu chiar un picior, mi-am fracturat un os de la talpa piciorului drept şi osul nu e chiar mare, fiindcă e osul ce ţine degetul cel mic de la piciorul drept şi acest os nu ţine numai degetul dar are şi rolul de a face echilibru întregului corp de carne şi oase ce sunt. Aşadar, vorbim de un echilibru şi nu doar de frângerea unui picior, fie el de vers ori, Doamne fereşte, a unui picior de plai.

   S-a întâmplat la 13 septembrie 2005, am păşit în eternitate cu dreptul, adică îmi va merge bine, dacă e să credem superstiţiilor. Când cineva mă întreabă ce am păţit, văzându-mă cu piciorul drept în ghips, eu, în loc să-i  povestesc fabula adevărată a întâmplării, îi spun că eternitatea mă cheamă şi mi-a pus condiţie să învăţ a mă automonumentaliza. Aşadar sunt un bun început de monument şi, deoarece eternitatea e grea,  nu prea pot face multe mişcări, stau mai mult în pat şi scriu.

     Să  ştii că e bine din când în când să-ţi mai rupi şi piciorul ori, altfel spus, e ferice să-ţi rupi picirul şi nu capul. Când nu-i cap, vai de sărmanele picioare. Sunt dur şi autocritic, fiindcă eternitatea mea de scurtă durată va ţine patruzeci de zile, atât timp de cât are nevoie sufletul-sfântul să-şi părăsească păcătosul de trup. Dacă nu aş fi un pic mai ludic mi-ar trece foarte greu povara începutului de monument de care sufăr în prezent la piciorul drept. De laudă sau de critică nici în cot nu-mi este, dar cotul drept mă doare încă de la 19 mai curent, probabil că am păcătuit cu ceva, pioner fiind, altfel de ce ar coincide începutul de durere a cotului meu cu ziua unională a pioneriei, zi când făceam rug în formă de steluţă şi cântam cântece despre Lenin. Pe atunci nici nu bănuiam că mă va durea în cot atât de mult şi că durerea aceasta va coincide anume în ziua pioneriei. Aşa că la moment nu prea pot zice cu toată inima că nici în cot nu mă doare, fiindcă m-aş contrazice şi la propriu şi la figurat.

  În rest sunt optimist, sper în curând să-mi treacă eternitatea, pardon, piciorul drept, odată cu scoaterea ghipsei. Medicul mi-a prescris şi nişte pastile care vor aplana şi durerile cotului, ca să pot spune şi eu odată  mă doare-n  cot  celor ce mă vorbesc de rău, că chipurile am părăsit Basarabia şi baricada, că nu ies în piaţă la mitinguri şi demonstraţii, că nu-s patriot, în cele din urmă, şi încă  multe altea lucruri care ne pot complxa  şi, în cele din urmă, inhiba.

      In ultimile decenii excesul de modestie al unei bune părţi de intelectuali basarabeni a fost utilizat doar ca decor pe scena politică ori ca forţă de protest pentru jucarea mendrelor unor lideri, de-o veşnicie în opziţie şi tot fără poziţie politică. Ei s-au născut şi vor muri natural în această poziţie, fără nici un fel de “o” înainte, fiindcă aşa le este convenabil, să fie “români cu ziua” şi în o poziţie pe viaţă, în una de Stat şi de şezut. De fapt, guvernarea nici nu o doresc, deoarece aceasta le solicită şi o mare responsabilitate, dar ei pur şi simplu nu o au. Şi unde nu-i, nici Dumnezeu nu dă. De ce am lunecat în politică? Hai mai bine să vorbim despre  floricele pe câmpii , dar  floricelele să fie metaforice, să le putem trasfigura în flori de pus la ureche, să ne pară viaţa floare la ureche. Si câmpiile să fie deasemenea metaforice. Să ne vină gândul de-a apuca câmpii şi să nu ştim unde, buimăciţi fiind de atâta fericire şi de atâta foame în plină civilizaţie postmodernistă. Să apucăm, în cele din urmă, drumul străinimii şi să ne aruncăm ca într-o piscină fără apă în abisul neosclavismului la care suntem supuşi în adevăratul sens al cuvântului de către făuritorii de civilizaţie modernă. Am fost robi acasă, căci la noi drepturi au străinii. Suntem robi aici, căci la ei drepturi au băştinaşii şi nu tot felul de “urmaşi ai Romei” de pe aiurea. Străinii care au venit la loi, au venit să ne stăpânească şi ne-au stăpânit. Noi, străini fiind, am venit la ei să-i slujim şi i-am slujit. Mă tem de această dură succesiune când îmi privesc în ochi copii pe care i-am născut.

  Vreau să-mi închei scriitura pe o notă optimistă şi să amintesc o altă vorbă veche. E ceva despre răbdare-mare, rău-pârău, dar şi acesta este trunchiată odată ce mare nu avem şi, prin urmare, nu avem ce trece. Rămânem doar cu râul, fie că-i Bâcul,  un fel de Senă, dar a noastră, fie că-i Prutul, care-i mai mult hotar de cât râu. Şi dacă rămânem numai noi singuri cu râul fie că-i Botna ori Răutul, evident rămâne şi cuvântul respectiv care-i face rimă. Probabil optimismul constă, în cele din urmă, în faptul de-a avea cel puţin un pâ(rău), fiindcă e mai bine cu rău de cât fără rău. Cine ştie?

   Aici, în Italia, unde locuiesc de aproape un an, sunt la câţiva paşi de un alt râu care, nu ştiu de ce, se numeşte Zero. Si zero are o semnificaţie, în matematică mai ales. Ori poate aceasta e litera “o” care se vrea lipită în capul cuvântului poziţie pomenit ceva mai sus. Şi totuşi  e mai bine cu râu de cât  fără râu. Si chiar dacă se numeşte Zero, e totuşi râu şi el.

   Pe malul râului Zero creşte un plop. Şi dacă este unul, logic vorbind, e fără soţ, dar n-are nimic cu poemul respectiv, nu cred că-i vorba de intertextualitate. E doar un punct de orientare ca să mă poţi găsi dacă vei dori să vii vreodată în ospeţie. Si apoi râului Zero, care este un râu adevărat, putem să-i încredinţăm responsabilitatea de a fi o metaforă a timpului ca fluviu uman Platon, Eminescu, Borges, Stănescu... Precum adevărat e şi plopul fără soţ, această metaforă a omului. O metaforă creşte pe malul altei metafore. .

   Pe curând.

         Iurie Bojoncă

                                                                                                                     29.09.2005

                                   

                                                        

                                    Suntem îndeosebi sancţionaţi pentru virtuţile noastre. 

                                                                                                        Nietzsche         

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                         

O altă scrisoare

Salut Grigore,

în ziua când ai primit scrisoarea mea mi-au scos fragmentul de monument (ghipsa) de la piciorul drept, însă mi-au prelungit eternitatea cu încă douăzeci şi cinci de zile. Ortopedic vorbind va trebui cel puţin o lună înainte să nu mă sprijin în piciorul cu pricina. Adică voi continua să las  printre muritorii de rând o singură urmă a talpii stângi  însoţită de alte două amprente rotunde stampate de ferele ce-mi ţin echilibrul şi fac numai puncte de suspensie în textul existenţial care sunt.

   Inainte de a intra la medicul de ortopedie soţia se bucura mult. In primul rând pentru că scăpasem de ghipsă şi în al doilea rând că voi putea merge în timpul apropiat la muncă şi voi fi de folos familiei. Aici omul fără muncă e pierdut. Nimeni nu te ajută. Mai ales conaţionalii şi îndeosebi rudele dacă eventual le ai prin apropiere. Dacă consider că soţia mea este neam cu mine, atunci bine a zis cine a zis Neamul îţi pune hamul. Dispoziţia epitetică şi giugiulelile drăgăstoase ale soţiei au suferit o imediată transfigurare oximoronică în urma sentinţei date de către Demiurg, pardon, medicul ortoped care îmi mai continuă nemurirea cu încă aproape o lună de zile. O bucată de cer s-a prăbuşit peste capul soţiei, o altă bucată era deasupra capului meu în aşteptarea unui fâlfâit de aripi. Ai înţeles unde bat? Soţia te însoţeşte, iar îngerul păzitor te păzeşte. E un adevăr şi acesta chiar dacă pe aproape adie a tautologie.

   Imi vine a glumi, dar nu-i nimic de glumă, fiindcă sunt venit aici pentru a simţi pe pielea mea procesul de robie modernă la care este supusă populaţia străină indiferent de ţară, naţie ori culoare a pielii. Majoritatea veniţilor sunt priviti doar ca forţă de muncă fizica şi silnică prost plătită.Forţă de muncă clandestină fără nici un drept juridic şi social. Acest portret îl avem cel puţin în concepţia capitaliştilor de la strămoşii cărora pretindem că ne tragem. Ar fi oribil şi inuman dacă soţia mea ar vedea în mine doar o forţă de muncă ori dacă eu aş vedea acelaşi lucru în ea. E tristă experienţa când goana după “ochiul dracului” devine un maraton perpetuu. Si această carieră sportivă pentru mulţi urmaşi de-a lui Tândală rămâne una “sine qua non”. Si apoi dacă stăm strâmb şi gândim drept ce se întâmplă cu fiinţa umană când la toată prostia mai adaogi o rouă de bani îţi vine să urli la ceruri nu alta.

     Acasă ne rugam să plouă şi anul bogat în precipitaţii era sinonim cu bunăstarea. Aici plouă des,însă conaţionalii noştri se întristează mult. Ei ţin una şi bună că au venit să facă bani, nu să se ascundă de ploaie. Raţionează aşa fiindcă îşi imaginează munca numai dacă aceasta pute a sudoare şi numai cea de la şantier ori de pe plantaţiile agricole, munca sub cerul liber, nici mai mult, nici mai puţin. Dacă cineva încearcă altfel să câştige un ban, ei ironizează pe seama acestora precum că stau cu fundul pe scaun şi nu fac nimic. Bunăoară, africanii prestează munci hoteliere, tot mai pe la călduţ, ce să-i faci dacă e african şi nu ştie munca adevărată. Ei vin de la cald şi tot la cald se trag. Asiaticii fac comerţ cu amănuntul, sunt bucătari, programişti, întreprinzători de tot soiul şi deasemenea nu ştiu munca cea adevărată. Atât africanii cât şi asiaticii spre deosebire de noi, se bucură de ploaie chiar dacă nu s-au născut poeţi aşa cum pretindem noi.

      In palmaresul crimelor ce se fac zilnic pe teritoriul Italiei românii sunt pomeniţi mai des la capitolul futuri de prin magazine. Se fură mărfuri alimentare, vestimentaţie, parfumuri, articole de uz casnic – într-un cuvânt tot ce poate fi furat pentru a trăi cumva odată ce nu au o muncă. Se zice că prin magazinele mari de mărfuri alimentare dacă unii comparatori îşi permit să mănânce ceva fără să plătească nu sunt traşi la răspundere, fiindcă nimeni nu vrea să se pună cu foamea. Acestea nici nu pot fi considerete crime. Crimele adevărate sunt de altă natură.

        Recent o grupare criminală compusă din români a periclitat structurile de ordine italiene demonstrând o inteligenţă net superiora. Timp de o săptămână fraţii români au scos din aparatele bancomat mai multe milioane de euro.

     Un funcţionar al băncii “x” a atestat faptul că numai în câteva ore din aparatul respectiv plecase trei sute de mii de euro, cifră care, în mod normal, trebuia să fie consumată într-o săptămână . Urmaşii Romei instalau în partea de sus a aparatului bancomat o microcameră de luat vederi. Astfel copiau codul secret al clientului şi în câteva clipe acesta din urmă  rămânea fără nici un cent pe cartela respectivă. Au rămas fără replică chiar şi cele mai sofisticate structuri criminale italiane. Cu tot respectul şi admiraţia pentru cultura şi istoria tării care a dat omenirii un Dante, un Petrarca, un Michelangelo, dar ne-a lăsat ca moştenire şi reţelele mafiotice crescute şi alăptate pe această frumoasă peninsulă de aceeaşi lupoaică. Clanurile transnaţionale astăzi nu mai au ţară, rasă ori religie. Unica credinţă a lor este banul. Gestul flăcăilor români ce ţine de mulgerea aparatelor bancomat este un joc de copii, “o licenţă poetică”, ar spune Eminescu, în comparaţie cu traficul de droguri la care participă domni italieni mult mai respectabili. Mă bucură şi totodată mă întristează inteligenţa acestor tineri români. Ca să-i apăr un pic mă gândesc în sinea mea că urmaşii lui Decebal au venit probabil în Italia după aurul din Apuseni. Aşa  au procedat şi africanii din fostele colonii

 franceze când au inundat Franţa. Exponenţilor ex-coloniilor engleze li s-a făcut dor de Anglia şi au “colonizat-o”. Nouă ni s-a făcut dor de Roma şi o vom româniza.

       Iar dacă vine vorba să mă refer la fraţii mei basarabeni, apoi cred că  e mai sănătos din punct de vedere moral şi fizic să muncim la moment pe şantierele europene de cât s-o facem pe românii cu ziua la Chişinău. Mai bine ne căutăm originile prin Italia de cât să ne vedem urmele prin zăpada Siberiei, care mai ascunde şi azi cimitire întregi de basarabeni deportaţi pentru că aveau cu traistă de făină mai mult ca vecinii.  A colabora şi în secolul XXI cu actuala putere comunistă a RM trădează faptul că acaestă întreprindere modernă care nu produce nimic şi totuşi supraveţuieşte convine nu numai guvernanţilor, dar şi opoziţiei.   De cât aşa mai bine sărac şi curat.De cât să fii exploatat moral acasă, mai bine să te exploateze fizic străinul.                                                                                                   O altă faţă a sclaviei moderne ţine de aspectul ei legislativ. In Italia toţi străinii se împart în două categorii: cei cu actele în regulă (permis de şedere, carte de identitate, cod fiscal, cartelă medicală etc.) şi cei clandestini (veniţi cu viză turistică care a expirat, trecuţi fără viză, cu paşaport falsificat, ascunsi prin căptuşeala vagoanelor, prin frigiderele tirurilor, prin containerele corăbiilor maritime etc.). La început toţi erau clandestini, apoi au fost emise două legi, aşa-zisele « sanatorii » în 1998 şi respectiv în 2002. Ultima poartă numele “Bossi – Fini”. De ce? Bossi este liderul mişcării politice  L e g a   n o r d. O mişcare cu viziuni ultranaţionaliste cum ar fi cea a lui Corneliu Vadim Tudor de altă dată ori cea din Rusia a lui Vladimir Jirinovski de totdeauna. Mişcarea lui Bossi pledează pentru trimiterea imediată şi necondiţionată a tuturor străinilor în ţările lor de origine. Sloganele celor mai înverşunaţi adepţi conţin chemari de răfuială corp la corp. Susţin că toţi străinii trebuie exterminaţi, aruncaţi în mare, în puşcării, de parcă au uitat că au peste treizeci de milioane împrăştiaţi prin lume şi nu prea fac munci fizice precum cer de la străinii veniţi la ei acasă. O contradicţie a viziunii relatate anterior o constituie Gianfranco Fini, ex- ministru de externe al Italiei, un om politic echilibrat, cu o viziune strategică clară. In ce constă această lege? In legalizarea muncitorilor clandestini, în sanarea societăţii, în cele din urmă. Taxa de stat pentru legalizarea unui muncitor ori a unui agricultor a constituit 800 de euro şi 400 de euro pentru o persoană care face asistenţă socială într-o famiglie italiană. După care urmează plata contributelor lunare din momentul depunerii documentelor. Toate cheltuielile sunt suportate de la caz la caz fie de întreprindere, de muncitor ori ambele părţi contribuie cu cincizeci la sută, după cum le-a fost înţelegerea iniziala. In urma aplicării respectivei legi toate persoanele ce aveau un loc de muncă au primit un permis de şedere în ţară cu valabilitatea de un an. La expirarea acestuia ai dreptul să ceri prelungirea dacă întreprinderea (în cazul muncitorului) ori familia (în cazul asistentului social) are în continuare nevoie de tine. Legea e făcută numai şi numai în folosul statului italian şi numai pentru cei care vin în căutarea pâinii de toate zilele.Iată un exemplu viu în care guvernul foloseşte la maxim forţa de muncă ieftină. De ce guvernul R. Moldova nu ia în mâni procesul de emigraţie a populaţiei la nivel de colaborare cu statele europene. Ori poate chiar în adâncurile sufletului guvernul de la Chişinău e cointeresat în traficul ilicit al forţelor de muncă, astfel împlându-şi alte adâncuri ale buzunarelor fără să ţină cont de consecinţele zilei de mâne. Altfel cum ar putea fi explicat faptul că mai marii statului au luat apă în gură şi mita în mână, lăsând  la voia soartei procesul de emigraţie masivă ce durează de peste un deceniu şi încă rămâne în ascensiune. E oportuna implicarea statului nu în sensul de stopare prin blocarea frontierilor, ci invers, deschiderea către Europa prin fapte concrete. Ar putea fi încurajată activitatea agenţiilor transnaţionale moldo-italiene, moldo-portugheze, moldo-spaniole care ar activa în baza legislaţiilor respective şi toate taxele ar veni în bugetul statului şi nu în buzunarele “noilor moldoveni”. Si atunci oamenii ar veni în Europa cu demnitate, ar învăţa lucruri   frumoase pe care le-ar aduce neapărat acasă. In acestă colaborare de integrare sunt interessate şi structurile europene . Poate atunci nu s-ar produce discriminarea la care suntem supuşi zilnic. Un muncitor italian în construcţie e remunerat cu 20-25 euro la oră. Un muncitor străin, cu actele în regulă,  tot calificat şi tot în construcţie primeşte de la 5 la 10 euro pentru o oră. De ce? Pentru că exista discriminare naţională şi rasială neconfirmată de nici un act legislativ dar prezintă mereu în viaţa de zi cu zi.

        Profesori, medici, savanţi îşi sacrifică sănătatea în numele copiilor prestând munci umilitoare în diverse ţări ale Europei. Si toate acestea se întâmplă din cauza unei mâni de oameni, unor “patrioţi de miserie”, cum spunea Eminescu, care şi-au inventat stat, guvern, parlament, dar au uitat să-şi inventeze şi responsabilitate pentru o altă mână de oameni născuţi între Nistru şi Prut. Cei mai nedreptăţiţi au fost şi rămân lucrătorii din învăţământ, medicină şi cultură care nu s-au putut bucura nici de cota de pământ din grija lui Moţpan să nu părăsească clasa ori masa de operaţie şi să plece la prăşitul porumbului. Aceştea însă  şi-au părăsit ţara. Altfel cum s-ar  explica procentul ridicat al intelectualilor plecati în lumea mare. Realităţile economice din Repubblica Moldova au determinat 25 la sută din cetăţenii ţării, cu vârste cuprinse între 18 şi 50 de ani, să emigreze în străinătate, în n prezent, circa 30 la sută din produsul intern brut al Republicii Moldova este reprezentat de banii trimişi acasă de emigranţii moldoveni, potrivit statisticilor europene citate de Le Tempes.

         Am întâlnit în Italia şi ţărani care au încuiat casa, au vândut vaca, buhaiul şi fiica în Turcia ca să poată veni în Europa şi să stea fără muncă câte un an. Aici nu e ca la noi să aibă prioritate străinii. Prima condiţie pentru a obţine o muncă oarecare e să cunoşti limba ţării unde ai poposit.  Dar cum un ţăran să înveţe limba italiană dacă  e moldovan de factură rusească.  Plânge cota după el şi nici nu vrea să audă, că şi cumătrul lui a lăsat două cote şi iazul, şi calul cu tot cu căruţă şi a venit să facă bani ca toată lumea. Exact ca în vorba ceea De parcă cineva-i cineva, dar cineva nu-i cineva. Unde-i mintea moldovanului cea de pe urmă. Devine o modă până şi părăsirea casei. Până şi dezicerea de sine e o modă. Un bărbat de prin părţile Călăraşului îmi povestea că a plecat acasă în concediu de îndată ce i se acceptase regularizarea şi a făcut două lucruri importante. A divorţat cu soţia şi a scos toate butoaiele din beci, a numerotat doagele fiecăruia, le-a desfăcut şi le-a urcat în pod. Iniţial venise la muncă în străinătate să facă bani ca să-şi poată procura un tractor, să planteze o vie, să se pună pe picioare aşa cum scrie cartea. După câţiva ani de străinime şi-a schimbat concepţiile, a devenit mai practic şi mai singur. La fel se întâmplă şi cu foarte multe femei care vin acasă pentru a cere doar divorţul şi a lua copii.

    Occidentul trăieşte astăzi efectul întârziat al bombei demografice ce constă în îmbătrânirea naturală a societăţii prin scăderea considerabilă a natalităţii şi creşterea longivităţii umane datorită sporirii calităţii vieţii.  Numai economia italiană are nevoie anual de peste două sute de mii de oameni din afara ţării. Problema lor a apărut mai mult din binele material. Au început să putrezească de bine. Noi vom suporta în viitorul apropiat efectul altei bombe. Falsul politic comportă falsul social. Despre esenţa  răului politic, ca răul puterii ne spune foarte clar Svetlana Paleologu- Matta în Jurnal hermeneutic. Un stat improvizat, supt din deget, nu poate să-ţi ofere  decât o viaţă tot improvizată. Ei putrezesc de bine. Noi putrezim de rău. De ce ? Probabil pentru a răspunde la această întrebare mai am nevoie încă de o ghipsă şi la celălalt picior. sănătos. Aşa una mai grea ca să mă oprească din goană şi să-mi redea încă câteva săptămâni de eternitate. Să mă ţină mai mult pe pământ şi nu cu capul în nori, căci pentru minţile noastre vulnerabile la orice adiere de vânt şi norii din puf de pasăre sunt duri ca nişte stânci de granit şi ne pot provoca cucuie. Si apoi cu ambele picioare în ghipsă aş putea zice cu tot dinadinsul : Dacă nu-i cap, vai de picioare.

      Nu atât de medici ortopezi avem nevoie cât de un medic al societăţii (M.Eminescu), care ne-ar da medici de ortominte, de ortoviziune, de ortoacţiune ca să ne putem creşte o ortoopoziţie care la rândul ei ar instaura un ortoStat  cu un ortoParlament şi, desigur, cu un ortoGuvern. Poate aşa ne-am putea recăpăta calificativul de ortoman nu numai pentru faptul ca să rimeze cu moldovan, dar nici pentru a ne resemna în faţa morţii, lăsându-ne soarta în mâna vecinilor. Azi nu avem nici oi mai multe, nici câini mai... nici cai mai... ne-a rămas numai calificativul  orto şi  man  echivalent cu om drept, după cum observă renumitul filozof român. Suntem drepţi în faţa sorţii. Dreptatea e cu noi, iar de partea dreptăţii e şi Dumnezeu. Dă Doamne să fie aşa. Mai este şi altă vorbă. Dumnezeu îţi dă, dar în buzunar nu-ţi pune. Cum ne lovim de o greutate imediat recurgem la Dumnezeu. Tinereţea ne-o petrecem cum vrem şi în după amiaza vieţii devenim smeriţi şi de nerecunoscut, un fel de chei de biserică. Ne facem loc în rai cu coatele, pardon de cacofonie, de parcă Dumnezeu ar fi orb şi nu vede perversitatea noastră cea de toate zilele. Ne iertăm păcatele ca să facem altele.

     Păcatul virtuţii, păcatul de a face copii, păcatul memoriei istorice, păcatul memoriei genetice...                                                           

                                                                                                   5 octombrie 2005  
                 -                                                                   Lumea este o scenă, viaţa este un act:

                                                                           ai venit, ai văzut, ai plecat.

Democrit

Post scriptum la “O altă scrisoare”

                  

                                                                                                                                  

    Intr-o duminică mă lăsasem convins de copii să le citesc din cele scrise peste săptămână. Atât Felicia cât şi Liviu erau curioşi să vadă ce mai face tatăl lor în afară de faptul că adesea îi critică, vorbind despre ei în glumă, ca de o generaţie perdută în lumea internetului. Aşadar, în ultima duminică a lunii octombrie, am citit în sânul familiei trei pagini purtătoare a titlului “O altă scrisoare”.  Odată ce făceam în premieră lectura textului, spuneam acentuat şi toate semnele de punctuaţie, parantezele, când rotunde, când pătrate, ghilimelele când de mână, când de tipar, formatul literilor când mai mare, când mai mic, fiindcă aşa vrea compiuterul meu care e un pic “ritardat”, adică întârziat la gândire ar fi în italiană. Dă doamne mintea compiuterului cea de pe urmă. La început nu mă preocupa îcăpăţinarea lui şi lăsam fără replică intervenţiile inconştiente ale maşinii cu un singur ochi electronic. Era adaptat la limbajul italian şi, chipurile, mă corecta la tot pasul. Eu scriu “familie”, el unde nu face “famiglie”.Scriu «  prinde », el se dă mai deştept cu “prende”. Apoi scriu odată « soţie » şi el îmi traduce « moglie », adică însemnă tot soţie în limba italiană. Vezi şi acum ce se întâmplă cu ghilimelele, cineva poate crede că cele de mână ţin de secretul lucrurilor mai familiale, iar cele de tipar impun cuvântului mai multă oficialitate. Adică acasă ai o soţie de casă, iar la seviciu, una de serviciu.

    Vezi unde bate compiuterul meu. Cred că cel mai deştept om de pe pământ e cel care ştie să se prefacă prost. Deşteptul coboară la mintea ta, apoi te ia frumuşel în mintea lui şi la revedere libertate interiora.

       Toate le-am răbdat, dar când a numit femeia cu numele ei adevărat de “molie”, aceasta a fost culmea. Stiu că toate sunt molii pentru drumul bărbaţilor acoperit cu frumoase covoare de lână, dar de ce să mi-o spună şi compiuterul.  Bărbaţii din această cauză şi fumează ca să-şi protejeze drumul acoperit de covare. De ce la urma urmei se bagă el chiar şi în familia mea cu “famiglia” lui. Umblă cu nasul unde nu-i fierbe oala în întreprinderea mea de scriitură  (s.n.) cu “întrepr(e)nderea” lui electronică.  Intreprinderea de scriitură  poate fi sinonimă cu o fabrică de cuvine pe când “întrepr(e)nderea” lui se aseamănă mai mult cu verbul “a întrepdinde”, dacă-i capitalist tot caută să întreprindă ceva numai să facă bani. Dacă e maşină întreprinde orice, e foarte practic, dar nu poate să gândească şi slava Domnului că nu poate.  Stai băiatul că mie mu-mi place sexul în grup şi nici

sexul netradiţional. Eu pot să te bag  şi în compiuterul mătii originar, în compiuterul cel mare cât o cameră elaborat pentru prima oară de către hâtrii ăştea de americani, care după ce s-au săturat să inventeze  compiutere au început să producă democrazie cu tonele. Si odată ce nu aveau ce face cu atâta democraţie, o transportau  cu portavioanele în diverse părţi ale lumii. Prima semănătură cu democraţie au făcut-o în Japonia şi sărmanii nici până azi nu se pot spăla de această sămânţă incurabilă.  Au cunoscut sămânţa democraţiceii şi vietnamezii. In plină campanie de sămănătură democratică este azi Iracul. Sunt ruşinoase scenele în care mercenarii americani, înarmaţi până în dinţi dau caramele copiilor iracheni. Ori poate cred că au în faţă un popor ce se va lăsa luat cu bombonica.  Străinii veniţi în SUA preferă înrolarea în armată ca mercenari, asta le facilitează obţinerea cetăţeniei, în caz dacă se întorc vii dintr-o eventuală campanie militară. 

   De ce să mă bag în politica lumii, mai bine să am grijă de politica familiei mele. Mi-a sărit ţandăra când compiuterul s-a atins de soţie. Si nu era vorba de gelozie . După ce mama copiilor mei ascultase în duminica aceea lectura la “O altă scrisoate” deveni sentimentală şi începu să-mi povestească cum înţelege ea noţiunea de “soţie”. Imi spunea că respectiva vocabulă poartă sensul de “s-o ţii bine”, în înţelegerea ei,  adică fără griji şi în bunăstare, cu tot colhozul acasă ori,  poetic vorbind, ”ca pe palmă”, dar, tot poetic vorbind, e şi expresia “sub palmă”. Atât de confuzionat stau lucrurile, că nici nu ştii unde s-o apuci: pe drumul cu indicatorul “pe palmă” ori pe drumul cu alt indicator “sub palmă”.

     Pentru a păstra sensul iniţial al noţiunii de “soţie”ar fi egal cu “s-o ţie” cineva ca pe palmă, numai nu eu şi aceasta ar însemna să-şi facă un amant chiar cu acordul indirect al meu. Dacă e să revin la noţiunea de “s-o ţii” bine, în sensul de “ca pe palmă”, care îi place mult soţiei mele şi ar vrea să fie aşa, dar care şi mai mult nu-mi place mie şi din aceste considerante regretabile, nu poate fi aşa, mă întreb de ce mai asculta degeaba poeziile mele de dragoste. Trebuia să-şi ochiască un băiat de la Institutul agricol care nu are nici o treabă cu scrisul, un “speţialist” ce se ocupa mai mult cu strânsul, adusul, pusul.  Si avea să fie în rând cu lumea azi. Dacă lucrurile stau aşa, eu pot înţelege noţiunea de “s-o ţii” şi ca substantiv plural “soţii”. Acest substantiv dulce ca mierea o lună, dulce ca zăhărelul un an, apoi acru, sărat, pipărat şi alte gusturi picante însoţite de senzaţii tari care îţi este dat să le trăieşti în ceilalţi ani de căsnicie marcaţi din când în când de câte o nuntă jubiliară, mai mult simbolică, fie că-i poreclită  de “argint”,”aur”,”platină” ori alt metal preţios, în dependenţă de timpul pe care l-au petrecut cei doi împreună şi de răbdarea lor reciprocă.  După mine, toate nunţile, cele simbolice şi cele mai puţin simbolice, nunţile ordinare (din dragoste) şi cele extraordinare (din nevoie) şi chiar nunţile mioritice sunt rezolvate de una singură, nunta cea de hârleţ şi lopată, nunta de pământ şi iar de la început: trandafiri, iubire, cu mireasa, cea mai frumoasă femeie din univers, cu mirele, cel mai prost bărbat de pe pământ, căci ca dânsul mai sunt poate pe alte planete, dacă se zice că mai este pe undeva viaţă.

    Dar să luăm o altă formulă a noţiunii de “s-o ţii”, cea a verbului cu vână de bărbat, fie cu ori fără păr pe piept, care chipurile ar fi şi un semn al virilităţii, fie cu mâna păroasă ori mai puţin păroasă, semn al legăturilor şi al practicismului care, datorită descurcătorismului lor, pot face orice pe pământ şi în concepita soţiei ţinute bine, acesta e al doilea om după Dumnezeu, dacă nu chiar primul. Dacă revenim la semnificaţia substantivului “soţii”,atunci lucrurile se schimbă diametral,însă nici acesta nu-i binevenit în textul de faţă. Să ai mai multe soţii ar fi bine, dar nu în conditile economice ale noastre.Dacă una zice că n-o ţii bine, atunci cum să ai mai multe soţii. Soţii cu mai multe soţii nici nu ştiu unde s-o apuce când se termină poezia veţii şi încep drumurile chinuitoare ale prozei cotidiene. Adică poţi să le ai, dar cum să le ţii, mai ales dacă ai avut  imprudenţa să le iubesti pe toate odată şi cu  toate să faci copii.Apoi ce vor face când vor afla una de alta. Va fi un spectacol pe cinste şi tu, adică eu, în mijlocul lui buimăcit. Ambiguitatea sensurilor în cuvinte e la fel ca şi o bifurcarea a drumurilor în orientarea topografică. Si atunci unde s-o apuci?    Să-l luăm de piept pe narator. Să fie bun şi să spună mai departe cum să mergem şi tot el să convingă soţia mea să rămână în rolul pe care i l-am dat în “O altă scrisoare”.Dacă îţi mai aminteşti, acolo ea adică mă însoţea  la spital, când am intrat la Demiurg, când am spus “pardon” şi l-am numit cu numele lui adevărat “ortoped”. Anume atunci eu nu eram atât pacientul cât naratorul. Soţiei nu i-a plăcut cel mai mult faptul că am spus secretul nostru la toţi, că am vorbit despre transfigurarea ei oximoronică.  Atât m-am străduit să n-o ofensez şi tot n-am nimerit-o. Parcă nu i-am spus că-i veşnic înăcrită, zburlită, întoarsă pe dos ori , ferească sfântul, alte cuvinte ofensatoare. E mai frumos să vorbeşti cu noţiuni literare, căci suntem de la litere moldo-ruso-româno-italiene şi de la istorii ruso-basarabo-româno-italiane. Si dacă este aşa ar fi păcat să nu găsim malatiei noastre istorice un tratament lingvistic. “Post scriptumul la “O altă scrisoare” anume şi este tratamentul deplin şi definitiv al malatiei isterice şi nu istorice.  Cu această propoziţie ar trebui să-mi închei scriitura de azi şi să nu înţelegeţi până la urmă ce-i cu acest “Post scriptum”.

    Aşadar, emanciparea are şi părţile ei negative. Bunăoară, soţia mea, în semn de protest, a cerut sus şi tare să-i schimb în “O altă scrisoare “ rolul de soţie pe unul de însoţitoare. M-a supărat mult această anarhie ce bântuie în familie şi am dat-o afară din rolul de soţie fără drept de restabilire. Dacă mai deschide gura o dată, o dau afară şi din însoţitoare şi din rol în genere. Alături de mine în faţa ortopedului poate fi şi o amantă, să zicem, care ştie să mulţumească şi de puţin.

  

   Auzind despre gravele destituiri, fiică-mea, mai mult dintr-o solidaritate feminină, unde nu-mi declamă pe un ton ultimativ, cum că ea mă destituie din funcţia de soţ, ca să facă paritate în prima partidă jucată între mine şi maică-sa. Spre a o potoli îi spun, să fie mai atentă, fiindcă se poate întâmpla să rămână fără tată. I s-au umplut ochi cu lacrimi. Nici  nu realiza că toate se întâmplau la

nivel ficţional. De unde avea să ştie ea că de azi înainte îi voi da unul dintre cele mai grele roluri în

Scrisorile mele, cu atât mai mult că îi place teatrul şi frecventează  chiar nişte lecţii de artă scenică în afara orelor de curs. Azi i-am dat rolul de fiică, mâine va fi în rol de mamă, apoi de bunică şi fiecare ieşire în scenă va lăsa amprentele minunate ale timpului trăit pe care nu-l mai întoarce nimeni .  Si toate i se vor întâmpla din cauza mea care i-am dat rol în această viaţă.  De vină până la urmă este poetizarea ori chiar poezia vieţii în care trăim şi nu proza vieţii după cum spunem mai sus. Cine mai încearcă să-mi zică ceva împotrivă îl pedepsesc imediat. La început îi dau un rol, apoi, tot eu, îl deposedez de acest rol. Aşa cum zicea A.Lupan, pe atunci preşedinte al u.s. din r.s.s.m., în privinţa pedepsirii lui P.Cărare pentru volumul « Săgeţi ».Propunerea preşedintelui ţinea de darea afară din partid a bravului arcaş. Cineva din sală a anunţat că P.Cărare nu-i membru de partid, la care tribunul scăpă cârja din mână, lipind la cele propuse un amendament democratic : « Hai să-l primim în partid şi tot acum să-l dăm afară... » .Cred că această frază şi va rămâne în literatura sovietică din zecile de volume semnate de bătrânul cu cârjă. Această propunere ar fi bună pentru o patrafrazare în adresa celor plecaţi la dreptate .Cine ştie în ce volum a lui Dante stă acum cel cu “plugul” şi “cosmodromul”.  Poate şi azi bate cu pumnul în poarta cea sfântă a Paradisului. Sperăm să vină Dumnezeu pe-acasă şi să-l dea afară din ceruri cu tot cu cârjă pentru prea multă

îndrăzneală. Si mai aşteptăm Doamne să declari în afara legii activitatea oricărui partid politic în

teritoriile supuse ţie, fiindcă de la un timp nu mai putem separa politicienii de poeţi şi nici politica de poezie. Si confundăm dragostea cu pornografia. Prostituţia se răspândeşte în toate sferele sociale.

Vine de la picioare şi se ridică până la cap. Oare să fie vorba de o prostituţie politică ?

 

                                                                                                                       10 octombrie 2005   

-                                                             Tustrele soluţii sunt certe şi fără greş.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                    Luaţii  aminte: Soljeniţîn, Zinoviev,                                                                                                                                                                                                                                                                            Churchill, Bukovski,

                                                                                                   

                                                                                                            N. Steinhardt

Scrisoare despre consecinţele lipsei de “rezistenţă prin cultură”

     In Post scriptumul de ieri, mai bine zis, în finalul acestuia, vorbeam despre cum ar fi bine să nu confundăm politica cu poezia şi poeţii cu politicenii, probabil eram obosit. Ori poate mă gândeam doar la politica şi la poezia noastră dintre picioarele de plai, pardon, dintre Nistru şi Prut. Dacă facem abstracţie de localizările respective şi privim problema dezinteresat, atunci vom vedea că chiar poezia, una de calitate, a fost şi rămâne o politică seriosă, aproape o unică modalitate de a spune adevărul prin arta cuvântului în cele mai vitrege timpuri ale omenirii.

     Această şansă de politică a poeziei (s.n.) a fost valabilă şi pentru literatura sovietică postbelică a miresei cu numele de Basarabie, “trecută prin foc şi prin sabie”, cărei i s-au jucat atâtea nunţi şi tot văduvă a rămas până la urmă. Si dacă poezia nu şi-a făcut datoria în cele mai grele timpuri pentru fiinţarea noastră, explodă în 1989 ca rezultat al unei “febre intelectuale şi afectife” cum numea E.Lovinescu orice revoluţie, afirmaţie valabilă şi în adresa intelectualilor de la Chişinău.

      Pe o tablă memorabilă prinsă de edificiul Uniunii Scriitorilor din Moldova scrie clar şi pe bună dreptate că din această Casă porneşte mişcarea naţională. Dar când şi pe care edificiu va fi prinsă o altă tablă şi tot memorabilă cu inscripţia anului ori cel puţin a secolul ce ar data finalul mişcării naţionale ca să putem porni şi alte mişcări economice,culturale, integraţionale etc. Si dacă zicem că poezia reprezentată de poeţii-politicieni şi-a făcut datoria până la capăt in 1989 prin discursul ei social-publicistic, atunci mă întreb şi vă întreb, cum se întâmplă că subiecţii timpului poetic şi, mai ales, revoluţionar, în pofida voinţei lor, dar constrânşi de circumstanţe, acceptă povara funcţiilor, care nici pe departe nu ne face să credem că poftele lor vin din “povara bunătăţii noaste”. Si dacă au fost “contrânşi” de Marea Adunate Naţională să ia puterea în mâinile lor, de ce au lăsat-o atât de repede? E uşor să dai vina pe lipsa de experienţă politică. Cum să-ţi faci cinstit şi datoria, dar şi interesul?  Cum să obţii “rută, casă, loc de casă în centru, autorizare de a fi autoritar şi iar loc, unde? pe liste, în parlament şi încă loc în nu ştiu unde, Doamne, mă iartă. Până ne-am deşteptat de-a binelea s-a şi produs schimbarea la faţă a classi politice autohtone. De mii de ori mai îndreptăţiţi sunt intelectualii care au plecat la munci peste hotare de cât să-şi câştige pâinea, vânzându-şi aproapele. Mai mare păcat de cât specularea cu sentimentele naţionale nu ştiu dacă mai este. Nu pot să nu-l citez pe M.Eminescu care pune trădătorii la stâlpul infamiei cu aceeaşi vituperanţă

      Ucigaşii de rând, eroi de codru sunt oameni onorabil pe lângă trădători... scriitorii vechi zic că     înaintea trădării chiar zeii îşi acopereau feţele. Dante le dă fundul cel mai adânc al infernului, unde nici ochiul lui Dumnezeu nu străbate.

   Aceştea pe care îi vedem azi drept opoziţionişti sunt aproape în totalitate alţii de cât cei care au pornit din edificiul Uniunii Scriitorilor în 1987.  Liderii de bună credinţă cu o mare audienţă în societate s-au retras din farsa politică fie din cauza atacurilor de cord, fie din cauza atacurilor din culuare ori chiar a celor fizice dar mai mult îndemnaţi din interior de atacurile de conştiinţă, lăsând în prim-planul scenei politice pe specialiştii în opoziţii (s.n.). Cred oportună introducerea în Cartea recordurilor a noii profesii de “opoziţionist”care îţi permite să nu faci nimic şi să ai totul. Universităţile unite ale Moldovei ar introduce-o la toate facultăţile ca pe cea mai privilegiată specialitate, lăsând în urmă dreptul şi economia. Mentorii opoziţiei de la Chişinău şi-au bătut mâna în lucrul acesta. Peste noapte scriu lozinci despre « Mâinile curate », dar dau mâna în taină cu « Mâinile murdare », cu « Mâinile păroase », cu « Mâinile lungi » şi vor să facă din noi un fel de votanţi duşi în ispită cu sloganele cauzei naţionale. Ei umblă şi la Dumnezeu să poată cuceri mai mulţi simpatizanţi. Goana după “popularul” cel de altă dată devine una în sine. Intrarea în biserică se face mai mult scenică şi neapărat monitorizată, nu dintr-o chemare interioară, dar ca să ne vadă alţii cât de “creştini “suntem. Si dacă ai “ popularitate” şi eşti “creştin”de ce n-ai fi şi“democrat”, odată ce ai învăţat alfabetul democratismului la diverse foruri internaţionale. Si odată ajuns democrat, e bine să nu placi puterii. Prin urmare, poţi fi lichidat din rolul de “opoziţie” şi chiar dat afară din teatrul jocurilor politice. Deci, ca să nu rămâi şomer pe drumuri, perzându-ţi profesia de opoziţionist, te-ai gândit de ce să n-o faci pe martirul, astfel nu-ţi perzi lucrul şi câştigi în popularitate. De ce să nu vadă creştinătatea în tine un Mesia în piele şi oase. De ce să n-o faci pe dispărutul fără urmă, pe asasinatul, pe eroul naţional, în cele din urmă, iar noi fii de ciobeni fără turmă, boceam pe straziale Chişinăului pe vânt şi pe ploaie în fiecare duminică, de la Stefan cel Mare şi Sfânt la Academie cea de ştiinţă şi tot aşa înainte că până la urmă mult mai este şi, din păcate, aceasta nu e poveste.

     Iţi aminteşti când ne-am întâlnit în apropierea Academiei şi tu ai refuzat să te dai cu noi. O scenă memorabilă. Eu, patriot, de rând cu alţi patrioţi de la “Prometeu”, defilam prin mijlocul străzii principale (blocasem circulaţia transoportului public), iar tu mergeai odată cu noi, dar pe trotuar, ca oamenii, nu ca patrioţii. Sincer să fiu, atunci îmi era un pic ciudă pe tine, dar nu aveam timp să ne certăm: eu ocupat cu patriotismul, tu cu lucrul la catedră, la Academie, la teză. Parcă văd şi azi cum în faţa Teatrului Naţional “M.Eminescu”au ieşit actorii. Lăsase baltă repetiţiile la spectacolul lor şi au venit în stradă să vadă spectacolul nostru. Printre actorii ieşiţi afară era şi Gheorghe Urschi.

     Acesta privea la noi cu gura căscată de parcă era un spectator ce nu mai văzuse nici un actor viu în viaţa lui. Cineva l-a îndemnat l-a îndemnat să se dea cu noi, dând tonul la o nouă lozincă « Actorii şi poporul », adică îi făcu semn cu mâna să vină în rândurile noastre, iar Urschi clătină negativ din cap şi zise: « Ne za şto ». Mulţimea izbucni în râs şi continuă spectacolul din stradă, aclamând « Actorii şi poporul! ». Poate de atunci lumea l-a poreclit Gheorghe Russchii. El jucase multe farse în viaţa lui, dar aceasta în care eram jucaţi noi îl depăşea şi nu dispunea de atâta materie actoricească. De cât să se facă de râsul lumii, mai bine râde el de noi ori, dacă oboseşte, poate să treacă drumul şi să bea un pahar cu vin. Acolo unde am sărbătorit jubileul tău de patru decenii cu «Heres» şi plăcinte şi încă cu ce, nu mai ţin minte, că eu pe atunci eram mult mai mic ca tine, un copil nevinovat. Altfel cum s-ar  explica faptul că eram atât de patriot. 

      De unde aveam să ştiu pe atunci că cel dispărut nu era chiar atât de dispărut. Noi îi ceream libertate. Ii purtat şi portretul sus aşa ca pe al lui Lenin ori Brejnev în timpul paradelor. Eram în stare în numele libertăţii lui să sparg şi vitrinile, să răstorn şi casele, să merg şi la puşcărie. Mare mi-a fost dezamăgirea când cel dispărut s-a făcut apărut şi îmi era milă de mine ca de un copil ce a scăpat bomboana în fântână. Imi era ruşine de tine pentru ce se întâmplase cu Mesia al nostru. Imi era ruşine de copii mei care mă tot întrebau ce şi cum, fiindcă şi ei ceruse în stradă eliberarea celui dispărut. Imi era ruşine de elevii de la “Prometeu”, căci de câteve ori îi îndemnasem eu să participe la manifestaţiile din stradă. După această dezamăgire în dragoste pentru cauza naţională, mi-am zis, ferice de cei care n-au conştiinţă de ţară, ei, cel puţin, o fi având o sănătoasă conştiinţa de sine.

    Pentru faptul că s-a întâmplat aşa ceva cu mine e de vină poezia. Nu am citi la timpul meu poeziile de calitate. Probabil mă lăsasem cucerit mai mult de poezia socială, cea de baricadă care are pumn şi bate în masă. Acest model de discurs poetic a ştiut să scoată oamenii de prin beciuri, să-i adune de pe lanuri, să-i trimită la Chişinău, să-i îngenuncheze în Piaţa Marii Adunări Naţionale şi,

lăsându-i îngenunchiaţi, au uitat să le mai citească câte ceva şi de ridicatul în picioare, şi de deschisul ochilor, şi de văzutul, şi de înţelesul şi de alte cântece populare.

    A venit timpul să vorbim şi despre politica poeziei noastre. După mine, misiunea acestea era de a-l face pe om să poată depista un adevăr  dintre miile de  semiadevăruri, să vadă frumosul şi în omul cinstit  nu numai în cel avut, să fie mândru de naţia în care s-a născut, să poată diferenţia  de la distanţă cine are demnitate naţională şi cine doar un snobism de sorginte naţională. Dacă eram mai atenţi la lecturile făcute în taină şi pe apucate, dacă ştiam atunci despre moţocii fiecărei grupe academice de la studenţie, dacă eram mai atenţi la “Epifaniile” lui Ziedonis, la “Halta viscolelor” a lui Aitmatov, la “Glossa” lui Eminescu, la elegiile lui Stănescu poate nu ajungeam pe drumurile

 Chişinăului să strig ca un prăpădit, cerând libertate lui cutare pe când nu aveam o libertate a mea personală.

    Si iarăşi geografic vorbind, spaţiul dintre Prut şi Nistru sau ”republicuţa”, vorba lui  Dumitru Matcovschi, îndură una dintre cele mai lungi perioade de tranziţie dacă privim situaţia în ansamblu, în comparaţie cu cele 14 “surori” ale ei, cu  excepţiea  Belorusiei care are o poveste aparte. Republica noastră e una dintre “surorile” care a acceptat schimbarea printre primele, de rând cu ţările Baltice şi tot printre primele a revenit la comunism. Cred că în lumea politologilor cazul  e unul fenominal ce merită studiat cu atenţie, radiografiat şi diagnosticat, deoarece  în aparenţă pare doar o deviere de la curs,dar în esenţă aceasta reprezintă o patologie socială  provocată de o malformanţă gravă atestată în sânul clasei politice. Si încă nimeni n-a anunţat cu toată certitudinea daccă malatia în cauză nu este una contagiosa. Acest joc de-a orânduirea socială, după mine, e mai periculos ca pandemia de care azi se teme omenirea . Nici nu pun la îndoială, politologii au o explicaţie şi vor expune-o în viitorul apropiat. Indiferent de comentariul lor, una din interpretările fenomenului basarabean consumat în mai bine de un deceniu ar ţine şi de nivelul de cultura al societăţii civile care este direct proporzional cu calitatea fabricatului spiritual produs de toate întreprinderile de creaţie în diverse timpuri, fie de “ocupaţie “românească, fie de“eliberare”bolşevică.

     Cu vreo cinci ani în urmă pregătisem un material despre rolul “rezistenţei prin cultură”jucat în viaţa politică a diverselor ţări europene după prăbuşirea totalitarismului. O pagină zbuciumată la acest capitol o constituie disidenţa românească , care a contribuit mult la maturizarea politică a societăţii, având, de fapt, rolul unei sănătoase opoziţii, chiar dacă aceasta n-a fost recunoscută de putere. Adică opoziţia a existat în plină dictatură ciauşistă. Ce aveam noi pe atunci, geografic vorbind. Invăţam literatura sovietică cu alfabetul ei rusesc, fiindcă, după cum spunea Serafim Saca, noi venim din “net, net, net, (nu, nu, nu)”, adică din de trei ori “net” şi nici un fel de internet despre care vorbim astăzi şi ne credem la modă. Iată de ce fraţii români au intrat în Europa, iar noi nu, fiindcă stăm şi medităm în ce barcă să urcăm. Cât am căscat gura a trecut trenul şi am rămas în gara cu numele “Momentul-1989”, vom rămâne să mai facem jocuri de-a unirea şi niciodată uniţi. De ce? Fiindcă n-am avut o “rezistenţă prin cultură”, iar aceasta, la rândul ei, ne-ar fi dat o imunitate atât de necesară nouă şi generaţiilor care vin. Dacă aveam această imunitate spirituală poate nu cădeam victime în toate extremităţile posibile: de la totalitarism la extremism, de la deznaţionalizare la ultranaţionalism, de la cosmopolitismul comunist la patriotism exagerat şi patriarhalism. Nu ne rămâne de cât să regretăm pentru bunătatea de timp care a trecul în van şi să privim realitatea în ochi printre sârma ghimpată de la Prut. Dacă noi nu mergem în Europa, atunci Europa vine la noi,

exact ca Mahomed şi Muntele. Ce să-i faci, sic transit gloria mundi, ori cum parafraza aforismul Cravcenco, profesorul nostru de latină, atunci când, chipurile, încerca să glumească pe sama numelor noastre.

     O sănătoasă “rezistenţă prin cultură” a existat în majoritatea statelor europeme, membre ale Tratatului de la Varşovia, eliberate de fascism şi semănate cu “dictatura proletariatului”. Iată de ce în Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia ş.a. unde “rezistenţa...”a fost, de fapt, o opoziţie nedeclarată, tranziţia nu a durat prea mult. Popoarele alimentate un pic cu adevărurile general-umane au ştiut ce au de făcut odată cu ridicarea cortinei de fier. S-a întâmplat  invers proporţional unde “rezistenţa...” a lipsit în genere. In această privinţă un exemplu viu servim noi, cei născuţi între Nistru şi Prut, iarăşi geografic vorbind. Dacă am ajuns în secolul XXI să punem în discuţie la nivel de parlament şi guvern în ce limbă să sărbătorim Ziua de 31 august, atunci situaţia e clară. De ce se întâmplă aşa anume cu noi?

      Un caz de-a dreptul spectacular descria poetul şi publicistul N.Dabija într-nu vai de capul nostru din Literatura şi arta. Povestea era despre un eveniment istoric consumat prin anii 40. Unul dintr-un sat avea un drapel în formă de sac. Când veneau sovieticii, sacul lui era roşu, cu seceră şi ciocan. Când veneau românii sacul se lăsa întors pe dos ca să devină tricolor atât de frumos şi atât de al nostru. Acesta cu sacul lui a fost primar atât pentru sovietici cât şi pentru români. Stiu că n-avea omul să-şi dea în cap, el nu era vinovat că vântul îşi schimbă atât de des direcţia. Si apoi dacă pe atunci puterea în Basarabia se schimba de trei ori pe zi, omul mai băuse ceva după amiază şi uitase să întoarcă sacul pe placul puterii venite aspra serii ca să ne facă o noapte adâncă pentru mulţi ani înainte. Respectiva greşeală l-a costat pe om ani grei de Siberie. Acest caz nu e nici pe departe unic, ba e chiar tipic, şi anume aici e durerea cea mare. Cu astfel de saci roşii înseceraţi şi înciocăniţi nu s-a furat numai de pe dealurile colhozurilor, dar şi din dealurile conştiinţei noastre. Eram furaţi ziua în amiaza mare de limbă, istorie şi neam, numind această fărădelege “eliberare”. Ne-au eliberat în primul rând de ceea ce suntem, de sentimentul demnităţii de om, ca să nu intru în alte detalii. Au fost “eliberate” de rând cu noi şi celelalte popoare europene, dar ele au supravieţuit, fiindcă au avut o “rezistenţă...” de care vorbeam mai sus.

     Am impresia că noi trăim într-o perpetuă tranziţie. Am intrat în cercul vicios şi nu mai putem ieşi. Ceea ce democraţii au făcut ieri, comuniştii distrug azi, ceea ce se va face mâine, alţii vor

distruge poimâine. Cu cât mai rău, cu atât mai bine. Campanile electorale sunt mai performante ca toate campanile agricole luate împreună. Un guvern împarte teritoriul piciorului de plai în judeţe,

care vasăzică are “judeţ” în capul lui de guvern ce este, fiindcă aşa se administrează mai bine, au mai făcut-o şi alţii în lume. Si acei alţii ne-au dat chiar şi ajutor financiar în această privinţă. Dar uite că vine un Păcală la putere şi îl pune în fruntea guvernului pe un oarecare Tândală, se zice că vine de la “Bucuria”, dar care numai bucurie n-a adus oamenilor şi, în loc să ne dea ciocolate, unde nu începe a ne îndopa cu “moşionismele” lui, făcând abuz speculativ de vulnerabilitatea bătrânilor, ca într-o bună zi să declare despre oportunitatea revizuirii Legii administrativ-teritoriale, adică, mai pe înţelesul vulnerabililor, e vorba de revenirea la raioane. Aceasta se întâmplă, fiindcă Tândală e un geniu de importanţă raională, dacă nu chiar sătească, brigadieristă ori zvinevoistă, e tot un drac. El conduce guvernul pe măsura genialităţii sale raionale şi ştie drumul de la mână până la gură.

     Dacă n-am avut la timpul potrivit o “rezistenţă prin cultură”, să fim buni s-o avem acum, în alte timpuri, dar puşi în aceleaşi condiţii. Comunism avem? Avem! Comunişti sunt? Cât vezi cu ochii! Toţi sunt comunişti şi cei vii şi cei morţi. Democraţii de azi, într-un trecut nu prea îndepărtat, au fost şi ei comunişti, de, aşa erau timpurile, ploile, ninsorile, brumele – toate erau comuniste. Toamnele şi poamele tot comuniste eau. Se zice că şi dragostea primăvara se făcea înt-un stil comunist. Si atunci bietul om unde să se ascundă. Până şi opoziţia actuală are câte un veteran comunist, aşa ca un îndrumător pentru “Noua generaţie”. Ce să-i faci, aşa s-a întâmplat, care şi pe unde l-a apucat timpul.

    Parcă mai ieri mă apucase şi pe mine timpul în funcţia de director la o şcoală medie de cultură şi

încă generală dintr-o suburbie a Chişinăului. M-am dat constrâns de împrejurări, dar mai ales, gâdelat de vrerea colectivului ce mă alesese în acestă onorabilă funcţie în mod liber şi democratic. Dacă nu mă crezi îţi voi arăta buletinele de vot. Le păstrez ca amintire undeva într-un plic de rând cu alte documente de importanţă. Despre cariera de director îţi voi povesti în altă scrisoare, azi doar voi aminti un crâmpei ce ţine de cum şi de ce convocasem prima şedinţă administrativă.   Cum eram un înveterat frontist (membru al Frontului Popular din Moldova) mi-am zis să apuc taurul de coarne. Invitasem colegii cu experienţă mai mare de muncă, unii erau deja pensionaţi, dar toţi ca unul ex-directori ori ex-vicedirectori, căci de la război încoace tare mulţi s-au mai perindat prin aceast abator de directori şi ferice de ei că sunt încă vii în comparaţie cu alţi ex-directori de la aceeaşi şcoală băgaţi în pământ de tineri. Am deschis şedinţa cu cele mai nevinovate cuvinte care îndemnau la colaborare, la acordarea ajutorului reciproc în munca administrativ-manangerială, la împăcarea partidelor din sânul colectivului pedagogic, la acordarea dreptului de a critica şi de a fi criticat, dar ca să se întâmple toate acestea era necesar din partea colegilor mei, nici mai mult, nici mai puţin, de cât să pună frumuşel biletele de partid pe masă şi să ne căutăm de lucru în continuare. Naivul de mine. Ideea îmi venise în urma evenimentelor de la Moscova când p.c.u.s. a fost dizolvat şi s-a interzis activitatea partidelor comuniste pe tot fostul teritoriu al u.r.s.s. Le-am spus despre inadminisibilitatea activităţii lor în rol de educatori ai tinerii generaţii atât timp cât sunt posesori ai biletelor de partid, deoarece şcoala urma să fie depolitizată. Cineva în centrul Chişinăului arsese în mod public biletul roşu, însă exemplul nu fu atât de convingător, odată ce nici unul dintre colegii mei nu s-a despărţit de bilet. Unul îl uitase acasă. Altul zicea că-l va ţine ca amintire. Al treilea mă convingea că aşa au fost timpurile şi că el este comunist numai pe bilet, dar în realitate e om ca oamenii, ba chiar îşi permise să spună şi bancari pe seama lui Lenin şi Stalin, dar de Brejnev nu zicea nimic, poate din cauza că acestuia încă nu i se recise bine picioarele.

     Cu timpul toate au revenit în albia lor. Comuniştii nu mai erau sperietoare pentru copii. Ba chiar au luat şi puterea în mână. Ne-au lăsat opoziţia din care a rămas numai numele, aşa ca să avem cu ce ne mângâia şi să nu inventăm alte opoziţii mai seriose. Si ca pedeapsă pentru dezmăţul democratic am avut parte de un război în Transnistria . Si cine a scăpat de acolo a fost condamnat la moarte sigură prin înfometare, sărăcire, suspectare etc.

       La începutul mişcăcării naţionale sunt chemaţi acasă toţi românii basarabeni rătăciţi prin diferite colţuri ale u.r.s.s.-eului ca doar peste un deceniu să-i pună în situaţia de a-şi părăsi din nou ţara. Astfel începe o nouă pagină a exodului modern hulit în RM la toate nivelele.

     Fetele care pleaca la munci peste hotarele republicii sunt neapărat învinuite că pratică prostituţia.

Flăcăilor aflaţi în străinătate le sunt atribuite toate crimele care se întâmplă în aceste state. Femeile

sunt acuzate de infidelitate, iar bărbaţii de lipsă de patriotism. Savanţi, cercetători ştiinţifici,   profesori universitari, medici părăsesc ţara şi mulţi dintre ei pentru totdeauna. Acolo unde pleacă prestează muncile fizice în construcţie, agricultură şi în alte ramuri ale economiei europene. Câţiva ani în urmă se discuta cu indignare în presa republicană despre nişte cercetători ştiinţifici, plecaţi de la Academia de ştiinţe din Chişinău şi ajunşi ciobeni în Portugalia, adică ciobeni în sensul deplin al cuvântului şi nu cu semnificaţii poetice. A munci nu e o ruşine. Si atunci cei plecaţi să nu moară de foame sunt şi cei vinovaţi de totul ce se întâmplă acasă în lipsa lor. Că vezi tu, s-au dus toţi şi nu are cine ieşi la votare. Poate în concepţia intelectualilor ce au luat drumurile exodului persistă ideea de a nu mai colabora niciodată cu puterea comunistă. Oare nu este exodul basarabean cea de-a patra soluţie pe care N. Steinhardt poate ar fi pus-o la Testamentul politic în “Jurnalul fericirii” dacă era azi printre noi.  Ce zici?

     Nici nu vrem să recunoaştem că vina tuturor relelor se trage de la prostituţia politică (s.n.), de la infidelitatea celor aleşi faţă de alegătorii lor, de la tolerarea climatului criminogen, de la furarea ca în codru cu masca cauzei naţionale pe faţă, “aceasta este esenţa răului politic, ca răul puterii.”    (Svetlana Paleologu-Matta, Jurnal hermeneutic ). Iată de unde se trag o parte din relele noastre şi nu de faptul că ne-am cerut dreptul de a vorbi limba română ori că am plecat de acasă în căutarea unui loc de muncă, fiindcă celor cu pâinea şi cuţitul în mână le trebuim numai ca material electoral.

    Dacă ceream cu toţii limbă română şi nu numai limbă dar şi o literatură românească, şi un teatru

Naţional şi nu doar în 1989, când puşcăria popoarelor şi-a deschis larg uşile, însă ceva mai înainte,

imediat după terminarea războiului doi mondial. Atunci am fi avut şi noi o “rezistenţă prin cultură”,

am fi avut un “samizdat” basarabean ori o literatură de sertar ori de ce vreţi, numai nu de butoi şi de beci, nu de “Cricova” şi de “Ciumai” şi nici de “Cagor” şi nici de “Tovarăşul Vanea” şi nici de “Partidul cheamă” şi intram azi în Europa de rând cu Tara aşa ca toată lumea. Dar până vom fi în rând cu lumea, rămânem o unitate teritorială nedeterminată politic care din tot spaţiul ei a făcut o imensă fabrică de produs ciobănei traşi prin inelul umilinţei şi al degradării spirituale numai buni să presteze cele mai grele munci fizice atât acasă cât şi în Ocident. Si tot la aceeaşi fabrică mioritică sunt produse craiţele ca să fie apoi date în strunga obscenică a timpului. Atât ciobăneii, cât şi craiţele sunt faţa adevărată a celor din capul statului liber şi independent care stă “ca un strugure de poamă”, de data aceasta,  pe harta Uniunii Europene.

        Acum suntem în faţa dilemei: ori începem totul de la zero, ori ne resemnăm în faţa destinului şi aşteptăm timpul să hotărască pentru noi. Suntem puşi în situaţia să ne refacem din lut şi din apă, dar şi din duh.                                                                                   

                                                                                                             10 noiembrie 2005

Minciuna se va furişa atât de uşor în politic;

                                                                  politicul este înclinat spre minciună.

Paul Ricoeur                      

A treia scrisoare şi nici în ruptul capului ”Scrisoarea  III”

Salut Grigore,

am pornit afacerea cu scrisorile cam într-o glumă şi acum nu mă pot opri. De cum finisasem precedenta “epistolă”, hai să bag cuvântul în ghilimele, dar şi în specia literară respectivă, credeam că ţi-am spus totul, dar nu este chiar aşa.

     De rând cu multe lucruri frumoase ce se aud despre basarabeni mai sunt şi unile digresiuni criminogene. De cele frumoase ţin iniţiativele pline de hărnicie şi de optimism atunci când încearcă să intre în viaţa economică a Italiei prin deschiderea de mici afaceri ( restaurante, baruri, frizerii) ori când se stabilesc aici cu traiul definitiv, cumpărând case, terenuri agricole ori pentru construcţie, Acolo unde este un pic de mişcare economică apare şi aşa –zisa digresiune criminogenă şi nu vorbim de una intiligentă practicată de italieni (ascunderea venitului, evaziunea fiscală, exploatarea muncii la negru), ci de una mai puţin intiligentă de tip raket, exportată în forma ei vie direct de la Chişinău ori de la Tiraspol, fiindcă nu este nici o diferenţă între aceste două capitale de republici,

cel puţin la aspectul nivelului criminogen.

      Când îţi povestisem pătărania cu flăcăii români ce au reuşit a înşela bancomatele, voiam, de fapt, să-i contrapun altor flăcăi basarabeni, tot infractori. Adică intenţionam să-i pun în antiteză chiar pe fraţii gemănări, care au supt lapte de la aceeaşi lupoaică. De ce îi văd în postură antitetică pe acest soi de fraţi, pe românii din România şi pe românii din Basarabia. Nu cred că Patria-mumă a produs din start nişte creaturi bune numai şi numai pentru o antiteză. Vorbind din unghiul de vedere antropologic, genetic şi psihologic, dacă vreţi, gemănării ar trebui să fie o repetiţie calitativ nouă a măicuţei şi, de ce nu, a tăicuţei. Si totuşi mi-au părut diverşi fraţii români de fraţii basarabeni, cel puţin prin stilul de “lucru” în timpul infracţiunilor comise, prin tactica şi strategia acţiunilor. Si in ce anume constă diversitatea haiducilor noştri. Inainte de a elucida afirmaţia voi face o mică digresiune, nici pe aproape lirică, ba dimpotrivă, mai mult dramatică, şi nu va ţine de materia literară, ci de domeniul istoriei moderne.  Iţi mai aminteşti de Grigorii Ivanovici Kotovski supranumit şi “ultimul haiduc”, care stă şi azi pe calul de bronz în faţa hotelului “Cosmos” din centrul Chişinăului. Nu a fost nici “ultimul” şi nici un fel de “haiduc”. Ba mai mult de cât atât, ar fi bine să recunoaştem că acesta a fost cam primul ce a pus bazele raketului autohton. Si apoi la parterul hotelului este un cazinou vestit prin jocurile sale de noroc. Poate sus hotelul o fi fiind şi cosmic şi paradisiac, dar jos e mai mult infernal, e mai mult un spaţiu al digresiunilor criminogene unde se adună tot soiul de “stilpi de cafinele” ca să ponă ţara la cale. Poţi să te mândreşti cu “haiducul” că ţi-i tiz chiar dacă-i supranumit “ultimul”, precum mă mândresc şi eu cu tizul meu Gagarin nu că ar fi “primul” om care a făcut o bortă în cer, dar pentru că mama era înaripată şi mândră de coincidenţa zborului în cosmas cu venirea mea pe pământ. Atât eu cât şi tu nu avem nimic în comun nici cu primul, nici cu  ultimul . Noi avem cosmosul nostru şi ei au cosmosul lor. Universul e mare şi este spaţiu pentru toţi aşa cum ne-a dat Dumnezeu. Unde mai pui, că tu nu mergi nici o staţie de troleibuz fără să perforezi tichetul, iar eu ameţesc şi în scrânciob, aşa că nu pot să-mi părăsesc Pământul cât de păcătos ar fi pentru a îmbrăţişa Luna, chiar dacă este şi Regină a nopţii.

   Aşadar despre diversitatea fraţilor să vorbim. Era odată un basarabean şi avea un autotir cu ajutorul cărui trasporta mărfuri peste nouă ţări şi nouă mări. După ce cutreieră lumea în lung şi în lat, iată că îi picase norocul să vadă un fragment din rai cu ochii lui oboisti de atâtea drumuri şi de atâta lume întâlnită. Merse el cât merse pe un drum lung înconjurat de ape şi ape. Si când colo ce să-i vadă ochii.  In faţă apăru un oraş frumos ca o bijuterie, ca o floarea de nufăr  pe oglinda vibrândă a apei.

       Era Veneţia în carne şi oase ori, mai bine zis, în case şi flori. De cum parcă regular autotirul ca din pământ au apărut doi conaţionali “fărădegâturi”, fiindcă capul le creşte direct din umeri. Ei pot fi recunoscuţi de la distanţă după port, burtă, tunsură şi, desigur, după gesticulaţiile cu degetele ţapene de parcă sunt puse în ghisa. De regulă, asemenea personaje sunt bine dezvoltate fizic cu o morală orientă greşit.  N-am pomenit nimic despre recunoaşterea lor după vorbă ca să-i puteţi depista de la distanţă dacă eventual cumva îi veţi întâlni şi apoi cu “vorba” avem de furcă ceva mai la vale. Vom vedea cum vorbesc posibilile soţii ale lor, fiindcă cele două femei din autobuzul ce va apare la o altă răscruce a textului meu ar putea avea şi soţi care lucrează în domeniul haiduciei moderne. Noi însă revenim la aceştea cu burta mare şi tunsura scurtă. “Fărădegâturile” constrânse prin ameninţări camionistul “să başlească” o altă taxă fixată de ei, neglijând-o pe cea regulară achitată anterior contra unui bon de valabilitate. In caz contrar “v nature”(trad. întradevăr)  îi pot incendia autotirul cu tot cu marfă. Să se crucească nu alta bietul şofer obosit de drumuri, uimit de frumuseţea oraşului şi umilit de ai săi. Un raket de la Chişinău în unul dinte cele mai frumoase oraşe din lume.  Dacă suntem atât de mărinimoşi de ce să nu le dăm şi fraţilor italieni sămânţă de raket ruso-basarabean, sămânţă de burţi umflate, de căpăţine tunse scurt, fărădegâturi,  prostituate şi de tot ce mai avem prin gospodărie. Soferul le-a prezentat bonul ce indica taxa oficială achitată pentru parcare, în speranţa să obţină vre-o reducere, dar mai pune-ţi pofta-n cui. Aceştea au excrocat 200 de euro şi nevăzuţi au fost. După o lună scena s-a repetat în crescendo, cu o mică modificatre, suma se dublase. A treia oară suma se triplase şi crezi că-i  STOP. Te înşeli, nici un fel de stop, fiindcă specialiştii în raket nu ştiu proverbul cu ulciorul care nu merge de multe ori la râu. Si nu pentru că sunt proşti.  In ziua când trecuse tema cu proverbul respectiv n-au fost la şcoală. Plecase dimineaţa de acasă cu cărţile şi caietele, chipurile la şcoală, dar de fapt ajungeau să facă raket. Ce-i drept, nu ştiau pe atunci cuvântul  raket , dar tot raket făceau când furau tot ce le cădea sub mână. Azi un ou, mâine un bou şi tot aşa înainte. Mai mult din cauza lipsei de la şcoală au venit şi a patra oară la şoferul nostru. Ei şi dacă şoferul, spre deosebire de ei fregventase lecţiile mai binişor, înainte să  plătească taxă celor fără de gât, a făcut o declaraţie la poliţia locală. Apără-mă de ai mei, că de duşmani mă apăr singur. Fiind ameninţat cu incendierea autotirului şi chiar cu moartea, şoferul numără 1600 de euro şi le puse pe pieptul copilului nou-născut în Veneţia care se cheamă  Bratva . Aproape la finele acestui ceremonial de închinare a banilor s-au desfăcut cerurile şi au căzut pe pământ poliţiştii care chipurile nu iau mită de la străini din simplul motiv că aceştea nu fac faţă cerinţelor zilei. Gurile rele spun că şi aici se iau mite, dar astronomic de mari şi cum să mai fie în rând cu ei şi străinii care abia de mai leagă tei de curmei.

     Urmaşii lui Kotovski au fost prinşi în flagrant şi va trebui să recupereze lecţia absentată, da, anume acea cu ulciorul care nu merge de multe ori la râu ori la apă, nu-mi amintesc bine, şi apoi ce importanţă are, tot de apă este vorba. Si de acum înainte tot apă vor vedea haiduceii cei fără  de gât închişi în penitenciarul din Veneţia înconjurat nu numai de sârmă ghimpată dar şi de multă-multă apă. Si vor trăi ca în rai bronzându-se după gratii şi iarna, şi vara, şi iară iarna, şi iară vara şi tot aşa, hai, hai, că până la urmă mult mai este.

    Ceva mai sus vorbeam despre diversitatea celor două cazuri de infracţiuni. Fraţii români escrocau bani  în mod indirect, prin intermediul bancomatului. Cel puţin nu-şi priveau în ochi victima şi suferinzi erau mai mult italienii. Să zicem că se răzbunau şi ei într-un fel pentru faptul că nu găseau o muncă. Pe când fraţii basarabeni aşteptau o lună întreagă până venea autotirul să le aducă “leafa”. Nici nu le trecea prin minte să facă raket cu italienii. Ii jefuiau pe ai lor, scurt şi clar. Deşi suntem fraţi cu românii, totuşi ne deosebim mult şi nu numai după strategia şi tactica infracţiunilor săvârşite.  Zicând acestea, mă gândesc la mediul lingvistic al românilor din Basarabia şi cel al românilor din Tară.  Ce are mediul lingvistic cu problema pe care o discutăm acum vom vedea în următorul alineat.

   O cunoaştere elimentară a limbii române îţi facilitează mult încadrarea în arealul etno-lingvistic şi cultural al oricătrei alte ţări latine. Parcă mai ieri, prin 1989, încercam să-i conving pe unii părinţi de-a elevilor mei despre oportunitatea învăţării limbii române în haina ei latină. Imi replicau că nu au nevoie  atât de limbă cât de pus pe limbă. A dat Dumnezeu şi au avut de pus pe limbă, dar când au decis să obţină ceva mai mult, le-a trecut calea o pisică neagră. Mulţi dintre aceştea nu s-au reţinut prea mult prin Europa, făcând calea întoarsă după aproape un an, fiindcă în acest răstimp n-au însuşit nici cele mai elimentare deprinderi de a vorbi, cel puţin câine-câineşte limba ţării în care încercase să facă un ban. Mă doare, că-mi sunt conaţionali, dar mai mult de cât un ajutor în căutare de muncă, găzduire şi o vorbă bună n-am ce să le dau. Ceea de ce au mare nevoie azi în Europa se acumulează cu anii.

      Imi spuneau mereu că la Moscova era mai bine cu toate că primeau mai puţin.  Si de ce crezi că era mai bine? Fiindcă ştiau limba. Dacă înjurau numai în limba lui Puşkin, credeau că o şi cunosc. Pentru păcatele comise în faţa limbii române au fost pedepsiţi cu întoarcerea înainte de timp din Italia, Spania, Franţa. Altfel cum s-ar explica faptul că un bun cunoscător al limbii române vorbeşte în 2-3 luni italiana, iar un basarabean cu talpa lată şi limba rusificată face acelaşi lucru în 2-3 ani.

   Am întâlnit pe aici şi exponenţi de-ai “fratelui mai mare”, de prin Tambov. Erau de cinci ani la muncă în Italia şi nici n-aveau de gând să vorbească limba lui Dante. Ba, mai mult de cât atât, se revoltau de ce nu ştiu italienii limba rusă. Am râs atât de mult şi din toată inima. El, tamboveanul, mă privea uimit şi nu înţelegea umorul. Mă întreba dacă nu cumva ţin cu italienii. De unde să ştie el de cazul rusului din Timişoara care venise să facă bişniţă în cel mai european oraş al României şi se crucea de ce românii nu-i vorbesc limba, jeluindu-se atât de disperat ţie: ”Tî smotri cacoi tupoi narod, ne znaet russchii iazîc !” (trad. “Ia te iută ce lume proastă, nu ştie limba rusă!”)  Dacă ţi-i greu pe suflet, aminteşte-ţi acest caz  şi îţi va trece imediat.  S-o faci pe rusul aici orice italian te trimite în origini cu neamuri cu tot fără să clipească din ochi. Si din acest punct de vedere îmi plac mult. Prima condiţie pentru a găsi o muncă e să cunoşti limba. Dacă vrei să le provoci italienilor diarea verbală, vorbeşte-le ceva în limba ta şi te asigur că vei face un duş de cuvinte nu prea cenzurate, dar sunt convins că toate necenzuratele vor fi în limba italiană . Aşa cum înjurăturile românilor sunt în română, înjurăturile spaniolilor sunt în spaniolă, a francezilor în franceză şi numai a românilor basarabeni aproape toate vin din limba rusă. Să fie oare atât de mare dragostea noastră pentru cultura rusă. Mai ştii?  Si atunci cum se numesc acei care împrumută de la alt popor exact tot ce-i rău, fiind orbi la realizările frumoase ale acestuia. Răul se prinde de om ca scaiul de coada oii.  Stop. Nimic despre baladă . Si totuşi ar trebui să ne pună pe gânduri că cel ungurean şi cu cel vrâncean ţin calea către Europa, iar noi tot resemnaţi am rămas în faţa Cremlinului.

        Dacă eram crescători de tauri ne ştia lumea ca toreadori. Dacă eram buni oşteni cuceream noi şi Roma şi Istambulul ori cel puţin nu ne dam cuceriţi, strigând în gura mare că în trei sute de ani am fost romanizaţi. De ce atunci nu ne place să recunoaştem că tot atâta timp am fost turcizaţi şi de la 1812 până în prezent suntem rusificaţi. Dacă eram oşteni cântam alte cântece populare, dar aşa suntem neam de crescători de oi şi am rămas aproape fără nici o oaie, nu chiar fără oi de tot cum scria cel cu Povara..., că sămănând atâta tristeţe poţi rămâne şi fără cititori şi atunci nu mai zici “Las’ că-i bine.”, chiar dacă în sinea ta ştii că-i rău.

    Dacă vine vorba să totalizăm cele de mai sus atunci ajungem la concluzia că românii nu-i jefuiesc pe ai lor cel puţin în cazul acestei relatări cu bancomatul . Basarabenii anume pe ai lor îi pun cu botul pe labe, de ceilalţi au frică. Românii îşi vorbesc bine româna, pe când basarabenii ţin una şi bună  precum că graiul lor e divers de al fraţilor. Cred aşa fiindcă vorbesc prost rusa, făcându-i un deserviciu. Românii au o cultură şi un cult pentru istoria naţională, însă manualele basarabenilor de istorie a u.r.s.s.-eului mai stau prin podurile caselor şi în orice moment pot fi date copiilor ca moştenire de la taţii lor rămaşi încă membri ai unităţii pionereşti din satul Brânza ori mai bine să zic din satul Urda ca să nu-mi fac duşmani în Brânza Cahulului. Mai ştii, se pot ridica împotriva mea şi cei din Manta şi cei din toată lunca Prutului şi atunci ai rupt cuiul cu scrisorile tale. Când va porni sudul  să facă separatism, să-i mai ia aliaţi şi pe cei din confederaţia “găgăuţilor” ori a “bulgăroilor cu ceafa groasă” şi pe cei din satele federative ale nordului care şi-au făcut capitală la Soroca şi, desigur, pe fraţii noştri din federaţia transnistreană  ce aproape sunt de nerecunoscut, fiindcă acolo au venit “moscalii de-a călare” de prin toate şcoalele suvoroviste din fosta Uniune Sovietică. Această republică fantomă e convenabilă diriguitorilor de scenarii politice de pe ambele maluri ale sărmanului Nistru ce mai mult plânge de cât curge. Dacă se vor produce  aceste perturbaţii sociale să ştiţi că se împute brânza în toată Moldova nu numai în satul Brânza, pardon, Urda, că nu am nimic cu oamenii de acolo, ba mai mult de cât atât, cred că sunt buni gospodari odată ce rezistă eroic acestor timpuri.

      Ca să nu mă bag prea mult în politică, că dacă te bagi în tărâţă, te mănâncă porcii, mai bine să vorbesc de etică şi cultură, că atât cultura cât şi etica noastră sunt tinere şi fără de vină ca cele două neveste din autobuzul de rută Trevizo – Veneţia.

     Pe scaunul din spatele meu erau odată două neveste. Si după cum vă spuneam în alineatul precedent mergeau cu autobuzul spre Veneţia. Cea mai tânără şi mai oacheşă să fi avut un stagiu de vre-o trei ani în Italia, altfel de ce i-ar fi dat atâtea sfaturi celeilalte neveste puţin mai în vârstă. Si

cum îi spunea, aşa îi spunea:” Odată ce am compostat biletele hai să mai grăim, că nu trebuie să pândim la fiecare staţie dacă nu se urcă controlorii”. Amenda pentru o călătorie fără bilet este de 30 euro, tot atâta costă şi un abonament lunar.  Si tot o sfătuia pe cea mai în vârstă cum să facă şi cum să dreaga la postul nou de muncă unde o ducea să îngrijească de o bătrânică veneţiană.  Si de unde să ştie oacheşa că o vedeam, căci are ochi mai mult de vopsit de cât de văzut precum şi prietena ei avea gură mai mult pentru fardat de cât pentru vorbit. Tăcea supusă femeia şi din când în când mai răspundea la întrebările celei care urma s-o recomande la postul de muncă. O întrebă denumirile tacâmurilor în limba italiană şi femeia îi spunea tot ce ştia. Cum se chemă cuţitul, lingura, furculiţa. Mai ştia denumiri de bucate, de alimente, diverse lucruri din bucătărie. Ochii Vopsiţi văzând că Gura Vopsită se isprăveşte bine, unde nu fac: ”Fa, da ştii ce trebuie să ştii mai ghini? Italienilor le place foarte mult să le zâmbeşti şi să le spui “parole de gentileţă”.  La care Buze Vopsite rămase încremenită pe scaun cu gura căscată.  Nu mai auzise aceste cuvinte în viaţa ei. Si unde mai pui că de aceste “parole”, bată-le Dumnezeu să le bată, depinde acum soarta ei. Când ochii vopsiţi i-au  povestit mai detaliat despre sensul magic al “ parolelor de gentileţe “, cea de pe scaun cu gura căscată a înghiţit găluşca. Dacă nu venea în Italia nu mai ştia de acestea cât e hăul şi pârăul.

       Abia îşi mai aminteşte ca prin vis despre cum îi făcea curte un băiat pe când era fară mare la mama acasă şi se vede că băiatul era îndrăgostit - lulea, fiindcă îi vorbea odată atât de emoţionat şi frumos (în mintea ei noţiunea de  frumos  însemna  politicos ), iar fata mare îi replica  « de ce te fărâmi atâta ».  Si în sinea ei se gândea  dacă acesta vorbeşte atât de frumos nu mai ajunge niciodată la patul  pregătit din timp pentru a face dragoste cel puţin o zi şi o noapte, atât timp cât vor lipsi părinţii de acasă. Parcă nu se grăbea la măritat chiar ca mireasa la pat, dar nu ştiu de ce nu-i inspirau incredere băieţii bine educaţi. Vedea în brutalitate bărbătescul şi în violenţa fizică căuta să găsească o mare potenţă sexuală. Să rămână pentru totdeauna în viaţă cu un băiat bine crescut ar fi egal cu o autocondamnarea la nefericire în aşternut. Prin socotelile ei cu educatul calea de la masa de discuţii până la pat ar fi echivalentă cu  drumul de la plug la cosmodrom . Acum a venit timpul să se  fărâme  şi ea şi nu numai din sâni şi din fund, dar şi din minte. Incearcă să-ţi mai aminteşti dacă poţi despre cultura pe care n-ai avut-o niciodată. “Parolele de gentileţe” sunt cuvinte simple (mulţumesc, daţi vă rog, scuzaţi, pe curând, la revedere, mă iertaţi, nu vă supăraţi, fiţi amabil etc.), dar foarte greu de învăţat în italiană dacă la început nici nu le-ai ştiut în română. Par foarte grele pentru a prinde rădăcini în mintea ei, ca apoi să prindă şi aripi, să poată decola cu succes de pe pista roşie a buzelor sale spre a efectua o splendidă aterizare în urechile bătrânei de viţă nobilă veneţiană. Il facem şi pe dracul în patru când avem nevoie de bani. S-a mai gândit ea vreodată că după ce va produce trei copii şi câteva zeci de avorturi va fi nevoită să îndure şi această corvoadă de a învăţa cuvinte de politeţe şi încă în limba italiană. Taci Frăsână şi înghite că aşa se fac banii  la  Italia. Imi stă şi mie în gât această prepoziţie utilizată înaintea denumirilor de ţări. Prepoziţiei “la” îi şade bine în faţa unor substantive comune, de exemplu “la câmp”, “la mare” ori proprii nume de localităţi“la Bucureşti“, “la Roma” şi în nici un caz “la România”, dar nici “ la Rusia” cât n-ar fi ea de mare şi cât n-ar fi de “frate mai mare” poporul ei. Când se pleacă într-o ţară e bine şi corect să folosim prepoziţia “în”, cum ar fi “în Italia” ori “în Rusia”, unde vă place mai bine.   Dacă suntem diverşi de fraţii noştri români prin nivelul de cunoaştere a limbii române, şi nu numai, apoi vă daţi seama cât de diferiţi suntem de fraţii italieni, de fraţii francezi, de fraţii spanioli. Dă, ne zicem şi noi fraţi odată ce limbile ne sunt din aceeaşi familie. Chiar dacă nu toţi fraţii îşi vorbesc bine limba mai trecem  cu vederea. Nu poţi să-l dai pe frate afară din familie numai pentru că nu posedă bine limba ţării în care s-a născut. La mână sunt cinci degete şi nu toate-s egale. Aşa-i şi cu fraţii.  Si apoi nici piciorul de plai al nostru, de dincoace de Prut, nu-i egal cu piciorul de plai al lor, de dincolo de Prut. Si dacă noi gemănării nu ne prea înţelegem în ale limbii, de unde să fie înţelegere cu ceilalţi fraţi de origine latină care stau pe un picior economic tare în sânul Uniunii Euiropene şi nu pe un picior de plai la Chişinău, iar pe celălalt de război la Tiraspol. De toate aveam, numai război ne lipsea. Că bine a zis cine a zis La cel sărac nici boii nu trag, a avut dreptate, nu trage  nici chiar cel din stema ţării (s.n.), el stă şi se uită la poarta nouă a Europei pusă de data aceasta chiar la Prut. Vă rog să nu înţelegeţi aluziv, că nu pot să răspund pentru tot ce vă vine în minte, pardon, ce îţi vine în minte.

    Acestea sunt doar nişte semnificaţii nevinovate ale relaţiilor polisemantice dintre cuvinte, expresii fraziologice, proverbe şi zicători. Nici mai mult, nici mai puţin. Aşa cum ai vorbi despre dragoste însă altfel de cât dintr-un manual de dragoste. Cum ai vorbi despre dorul de buzele care spun şi cuvinte nu numai sărută. Aşa cum ai iubi scriind şi ai scrie iubind.

                                                                                                                        

                                                                                                                    25 noiembrie 2005

                                                                                

                   

                                                                                                            Contrariul păcatului nu e virtutea,

                                                                              contrariul păcatului e libertatea

 Kierkegaard

Scrisoare despre proverbe

                                                        

      Odată ce suntem în ultima lună a anului e bine să ne amintim şi de sărbătorile de iarnă, care la noi sunt cele mai frumoase, aşa cel puţin ne pare nouă. Ei, şi de ce n-ar fi adevărat. Dacă suntem cei mai..., avem şi cele mai multe sărbători, nu ştiu pe cât de calitativ sărbătorite.

     Si apoi frumuseţea lor trece cum trece, dar iată cu numărul sărbătorilor nu ştiu cum vom face când, colac peste pupăză, ne-am pricopsit peste noapte cu încă un prilej de a bea şi a mânca pe săturate.  Dacă acceptăm democraţia în casele noastre, trebuie să recunoaştem şi ziua adevărată a Naşterii Domnului Isus Hristos. Si apoi urmează recunoaşterea altor valori general-umane, fiindcă a fi democrat, după umila mea părere, nu înseamnă numai a fi român de factură şi patriot de specialitate. Cred că democraţia semnifică în primul rând libertate, iar libertatea comportă o mare responsabilitate personală şi iată la acest detaliu avem de muncit cu toţii: de la opincă la vlădică.

    Până mai ieri sărbătoream Crăciunul la 7 ianuarie de rând cu toată lumea creştină ortodoxă pravoslavnică şi un pic sovietică. Acum cei mai tineri şi mai umblaţi prin lume încearcă să-şi convingă rădăcinile că, de fapt, Crăciunul adevărat se sărbătoreşte la 25 decembrie de către toată lumea creştină şi nesovietică.

    Porcul, în pofida înţelepciunii populare, care zice contrariul, a luat şi s-a îngrăşat de data aceasta chiar în ajun de Crăciun, pardon, de Crăciunuri, căci noi aşa înţelegem libertatea. Acum gospodarul adevărat are bătaie de cap şi nu ştie când să-l taie. Fiica din Italia îl sfătuieşte prin telefon să sacrifice animalul în decembrie, feciorul de la Habarovsc îi spune sus şi tare şi un pic în ruseşte că vine la început de ianuarie acasă şi vrea să participe şi el la tăietrea porcului. El nici habar (s.n.) n-are despre ce spun cei din Europa, nu degeaba locuieşte în Habar(ovsc). Si dacă stăm strâmb şi gândim drept, dilema constă în faptul următor. Gospodarul nostru are doi copii împrăştiaţi prin lume, a crescut numai un porc într-un an de zile şi s-a pomenit cu o sărbătoare dublă în faţă. Dacă îl taie  după Sfântul Andrei, cumetrii îi zic că s-a dat cu românii, dacă îl taie la început de ghenar, va fi învinuit că încă ţine cu ruşii. E o problemă, nu-i aşa? Si apoi nu ştii cum se schimbă timpurile.

       S-au dubat sărbătorile. Care ţine pe nou, care ţine pe vechi, zile de muncă tot mai puţine. S-a produs un dezmăţ în calendare. Se zice că omul postsovieticus cum primeşte un calendar la început de an numără câte sărbători are şi se întristează mult când 1 mai cade duminica, acesta înseamnă că s-au suprapus două sărbători: una a lui Dumnezeu, care s-a odihnit după ce a făcut lumea şi alta a  Diavolului, care a proclamat prima zi a lunii mai, Ziua muncii. Cu ce a păcătuit această lună a anului în faţa ideologiei comuniste, cine ştie? Lumea occidentală se întristează, văzând sărbătorile oficiale prin calendare, care vasăzică  statul îi obligă să nu muncească în zilele respective. Deci, mai puţin vor munci, mai puţin vor câştiga, logica e clară pentru o lume clădită bine.

     Dacă vine vorba să facem o mică paranteză pentru a  călători imaginar în lumea calendarelor, apoi la capitolul respectiv cei mai fericiţi sunt grecii cei de altă dată. Ei nu aveau calendar, fapt care i-a făcut pe romani să mai născociască un aforism “Ad calendas grecas”, la paştele cailor, am zice noi, fără să ştim cum am asociat “calendele” greceşti şi caii dacici. Dar să revenim la subiect.

        Azi produc calendare atât instituţiile de stat cât şi cele religiose. Insă mai apar şi alte instituţii alternative cum sunt cele de sexologie ori pornografie destinate altor instituţii pline şi ele de gură-cască ce au uitat s-o închidă. Acest gen de calendare, prin majoritatea ţărilor europene, constituie o modalitate de a face bani fără să încalci legea. Bunăoară în Italia o fetiţă mai dezgheţată la minte, care are toate darurile lui Dumnezeu, însoţită de un sponsor bun, poate face o groază de bani, pozând pentru industria calendarelor.

    E plăcut pentru un bărbat sănătos să vadă o femeie nudă ori seminudă ori acoperită, uneori de o picătură de apă, alteori de frunza Evei. In restul situaţiilor toată acoperirea îi revine privirilor noastre, ale plătitorilor potenţiali, ce putem să cumpărăm un calendar de 5 euro. E o afacere bună, ieftină şi igienică. De cât să-ţi permiţi o şedinţă tèt a tèt cu o frumoasă neadormită care te-ar costa cât zece calendare, mai bine să priveşti realitatea în ochii fetei goale de pe o pagină colorată de o înaltă ţinută poligrafică şi pe alocuri pornografică. Si apoi şedinţa de o oră pe lângă faptul că e costisitoare mai poate lăsa brazde adânci în câmpul fidelităţii, unde mai pui, că-ţi terfeleşte şi moralul şi de cele mai multe ori trece într-o dependenţă, aşa ca fumatul, ca drogurile, ca alcoolul, ca scrisul etc. Altceva ce ne mai rămâne să facem de cât să răsfoim calendare cu femei goale, dar să ne ascundem ca să nu ne vadă feciorii, care nu mai sunt la umărul nostru ci noi suntem la umărul lor.

    La ce ne trebuie calendarele tradiţionale. Nu vrem să ştim la ce oră răsare soarele ori când apune Ce treabă avem noi cu lumina. Nu ne interesează dacă plouă ori dacă ninge, tot nu avem

umbrelă. Nu ne captivează evenimentele ce s-au întâmplat în această zi cu o sută de ani în urmă, nici nu ne pasă de vârsta revoluţiei din octombrie chiar dacă e una aniversară. Si de azi înainte nu mai vrem să ştim nici câţi ani s-au împlinit de la sfârşitul războiului fie el mondial, fie nemondial ori câţi ani au trecut de la desfiinţatrea ultimului imperiu, supranumit şi sovietic. Pentru noi timpul însemnă altceva. Atunci când muţim de uimire în faţa unei femei goale este minunat chiar dacă aceasta râde de noi plină de fericire din paginile calendarului. Fata ştie ce vinde odată ce-i dezgheţată la minte şi nu numai la minte. După difuzarea “operei” ea îşi poate permite să spună despre câştigul obţinut din vânzările de calendare care adesea trece de 50 mii euro. Poţi să lucrezi cu mâinile până îţi ameţeşte capul că tot nu mai faci aceşti bani în câteva luni. După care, fetele calendarite(s.n.) au acces la televiziune în rol de valete, dansatoare ori chiar devin amante ale unor directori de programe. Fetele postcalindarite (s.n.) cresc ca ciupercile după ploaie şi fac concurenţă altor fete bine şcolite ce nu pot obţine un rol în film numai din simplul motiv că au refuzat să facă calendar ori să fie un calendar viu doar pentru o noapte. La moment, calendarul este un fel de botez în lumea mare pentru o fată frumoasă şi leneşă la carte, dar cu pofte nesăbuite. Setea de afirmare, de a fi cunoscută cu orice preţ în lume, devine un scop în sine şi atunci anul 200 sexy(6) e unul cel mai favorabil. Dar pentru a face o paritate în discuţia noastră şi întru a ne aminti că am trecut deja de 40, hai să deschidem un alt calendar, unul creştin 2006 şi nici un fel de sexy, fete goale, gânduri obscene, dacă zicem că suntem în preajma sărbătorilor de iarnă şi mai ales în postul Crăciunului.

    Aşadar zilele acestea mi-a pus cineva în căsuţa poştală un calendar creştin. Si odată ce-i pe gratis hai să-l citesc de-a mărunţelul deoarece găseşti în el de toate. De la expresiile biblice la aforisme din Divina Comedie şi proverbe din lumea întreagă.  Proverbele arabe au aceleaşi drepturi de rând cu aforismele latine în pagină şi cât n-ar fi de straniu, nu sunt bănuite de terorism. Proverbele se împacă între ele, fiind împărţite în două coloane de semnul crucii. Bunăoară continentul negru, aşa îl porecleşte lumea albă, are ce are cu apa, mai bine zis cu lipsa acesteia. Repubblica Sud Africană e prezenta în calendar cu proverbul “Orice râu îşi are izvoarele sale”. Japonia zice din partea Asiei că “Gura e poarta diavolului”, ăştea cu ermetismul lor utilizează tăcerea ca materie primă (s.n.). Am impresia că tot arsenalul de domeniul tehnologiilor sofisticate îl exportă în lumea întreagă ca pe un material rezidual, rămânând să îngrijească cu multă dărnicie şi cu tot sufletul ramul de sakura (vişin înflorit) şi să menţină în continuare o prioritate naţională arta de educare a tinerii generaţii prin cultivarea dragostei pentru frumos, prin păstrarea acelui “echivalent poetic al lumii” despre care scria Victor Vasarely în 1955 (Note pentru un manifest).

         Continentul european are scenariul său în calendar, vine reprezentat de mai multe ţări membre a UE, excepţie făcând Rusia. Ei şi atunci mi-am zis să vedem ce spune “fratele mai mare”odată ce am fost şi neamuri cu de-a sila câteva sute de ani. O ţară atât de necuprinsă este invitată la masa de tratative a celor 7 state cele mai industrializate din lume numai din motivul că-i o mare putere militară. Acest concubinaj de nevoie se mai chiama în lumea politică şi G-8. Neluarea în considerare a Rusiei ar putea avea urmări grave atât pentru Europa cât şi pentru lumea întreagă. Tocmai mă facu să roşesc când văzusem“fratele mai mare”  prezent în calendarul creştin cu “Leneşul e fratele geamăn al cerşetorului”. Probabil acest proverb va fi înţeles şi la el acasă atunci când vor fi pe sfârşite resursele de petrol.  Ce se întâmplă în Rusia? Nu se întâmplă nimic. Atât doar că proverbul de mai sus nu are actualitate. Dar vom vedea mâine.

      Prin 2050 se termină rezervele de petrol din toată lumea şi atunci vom vorbi pe bune despre democraţia americană şi petrolul iraqian. Arabia Saudită, Iraqul, Emiratele Arabe Unite şi Kuwaitul sunt statele cu cele mai mari rezerve de petrol din lume. Dacă acestea ar fi exportat moderat ca până la invazia americanilor în Golf, ar putea avea resurse de petrol încă pentru o sută de ani înainte. Iată de ce democraţia se trage atât de mult în această zonă, e însetată de petrol ieftin. De ce în Africa exportă numai ajutoare umanitare, dar nu şi democraţie ? Fiindcă nu au interes. Din Africa s-a luat ce a fost de luat. Au cărat francezii şi englezii aurul şi cuarţul, iar acum în minile pustiite le aduc deşeurile radioactive contra unor preţuri de nimic.

    Să lăsăm marile puteri militare care se ceartă cu alte puteri petrolifere şi să revenim la oile noastre. Ferice de noi că nu suntem putere militară şi nici petrol nu avem. Arma noastra cea mai distrugătoare este pacifismul, care de fapt ţine mai mult de indiferenţă, frică şi lipsă de putere. Ne-am declarat zonă de pace dar tot ţinem armata a 14-a ca pe o sulă în coaste în Transnistria.  Nu privim peste Prut cu nostalgi, că, dă, suntem pacifişti, de parcă fraţii noştri ar fi deja NATO-vişti. Nu cerem Moscovei să-şi onoreze obligaţiile luate la saumitul de la Ancara să nu creadă Cremlinul că avem în subconştientul nostru dragoste pentru fraţii de peste apa îngrădită cu sârmă ghimpată. Chiar că e binevenită azi pentru basarabeni zicerea e slut la Prut. Am avut câteva avioane militare, rămase ca o amintire de dragoste  de la “eliberatori” şi le-am vândut americanilor ca nu cumva să przentăm pericol în această zonă. Ce ni s-a spus, aceea am făcut. Dă-mi o pace şi-ţi dau două. Lasă-mă să te las. Capul plecat, nu-l taie sabia. Ce folos din acest cap dacă nu vade nimic. Priveşte mereu la picioare, fiindcă expresia geamănă a proverbului cu “capul plecat” este şi cea cu  unde-ţi stau picioarele, acolo îţi va sta şi capul . Avem ce avem noi cu capul odată ce peştele de la cap se strică, dar se curăţă de la coadă. Iar dacă zici ceva despre cei de sus poţi s-o primeşti la cap. De ce nu la fund ? De ce nu la picioare ? De ce nu la mâini ? De ce nu la spinare ? Ori pe spinare se trage numai măţa.  Si cu mână străină se ia numai jăratec. Cu fundul se stă în două bărci deodată, aşa cum stăm noi acum în barca cea de pe Nistru şi în barca cea de pe Prut. Iar picioarele sunt doar indicatorul care ne arată unde trebuie să ne stea capul cel care nu a fost plecat şi din întămplare a trecut o sabie. Si anume azi de asemenea capete plecate nu avem nevoie. Adică capul nu trebuie să fie nici plecat, dar nici tăiat, fiindcă nici săbii nu mai sunt, atât doar cât au mai rămas prin muzee şi cea a lui Stefan cel Mare şi Sfânt, şi de când e Sfânt nu mai taie capetele. Te mai pomeneşti că îl pot da afară din sfânt. Si atunci ce am făcut noi fără icoana Sfântului?  Si apoi, dacă e să continuăm şirul proverbelor şi a expresiilor fraziologice, ce conţin substantivul “cap”, venim iarăşi la capul locului acestei scrisori.

   Calendarul creştin despre care am pornit să-ţi povestesc e unul deosebit deoarece fiecare lună a anului are coloana sa modestă pe un sfert de pagină şi fiecare zi e încoronată de câte un proverb. Adică celor 365 de zile le corespund tot atâtea proverbe, e ingenios, nu-i aşa?  Fiecărei zile de muncă ori de odihnă să-i dai un generic constituit dintr-un proverb. Nu înţeleg însă de ce calendarul creştin începe anul 2006 cu definirea etimologică a cuvântului “asasin”.Chiar dacă luna ianuarie este mereu prima în fiece an şi dacă cuvântul “asasin” începe cu o literă ce stă în capul alfabetului nu e bine să-l avem în auspiciile unui calendar oarecare, cu atăt mai mult într-un calendar creştin. Etimologic vorbind, în limba italiană “assassino” vine din arabă “hashshashin” consumator de “hashish”. In secolul XII în Orientul Mijlociu trăia o sectă de fanatici, membrii căreia, la ordinile unui conducător numit “Bătrânul munţilor”, prestau servicii sângeroase fiind stimulaţi de o băutură excitantă extrasă dintr-o plantă numită “hashish” ori cânepă indiană. Aşadar iată unde bat creştinii. Ei se iau de piept cu flagelul drogurilor, care este o problemă mare pentru întreaga omenire, dar eu ţineam una şi bună că luna ianuarie trebuia începută cu explicarea etimologică a cuvântului augur . Ce să-mi fac dacă am o viziune formală şi nu-mi imaginezi nici un început fără formula de salut. In compania formulei respective am crescut. La şcoală orice adunare de detaşament pioneresc începea cu formula de salut.   Apropo, de compagnie, DEX-ul nostru românesc îl explică folosind sinonimul “tovărăşie” şi iar ne întoarcem la formula economiei politice tovar- denghi-tovar (marfă-bani-marfă). Tovarăşul e însoţitorul de marfă, adică noi am fost un fel de marfă pentru cei care ne numeau “tovarăşi”. Noi eram subiecţi şi ei erau exportatori de ideologie. Economia pe care o făceam noi era neapărat “politică”, fiindcă altfel de ce am fi învăţat economia politică şi nu pur şi simplu economia.

         Aşadar cuvântul compagnie vine de la viaţa militară şi se spunea, la început celui care mânca pâine împreună cu cineva (cum e panis; companio,companionis,compagno di rancio). Cuvântul e născut în timpul dominaţiei Francilor. O fi fiind şi pâinea un fel de “tovar”, dar un pic altfel de cât cel ideologic de atunci al comuniştilor ori de cât exportul de democraţie americană.  De la expresia latină “cum e panis” vine şi zicerea noastră “acesta e om de pâine” echivalentă cu superlativul “bun” ori “cu el se poate mânca pâine” similară cu un alt calificativ “de încredere”. Atât de inocent cuvântul “panis” la începuturi şi atât de blamat azi. Chiar când vorbim despre sensurile sofisticate ale “companiei”aeriene ori despre alte companii fie naţionale ori transnaţionale, e tot un drac.

    Aceste mutaţii linvistice sunt uneori de-a dreptul uimitoare. Aşa precum în antropologie se întâlnesc diverse anomalii inexplicabile ştiinţific, în lumea cuvintelor au loc abateri de la normal,

 schimbări de sensuri, topiri de sunete, sinucideri sincopice, un semn grafic îl asasinează pe altul, de-a lungul anilor este atestat un canibalism lingvistic de-a dreptul devastant. Un fel de apocalipsă la nivelul limbajului.  Schimbarea la faţă a unor litere comportă modificarea penumbrelor semantice. Traducerile, asocierile dau adeseori cuvintelor sensuri diametral opuse. Iată un caz personal. In prima scrisoare îţi povesteam ironic despre tangenţa cu eternitatea, despre începuturile de monument  văzute în ghisa de la puciorul drept. La 16 noiembrie medicul ortoped mi-a permis să calc şi pe pământ, dar nu prea apăsat. Aşa cum aş zbura şi m-aş atinge din când în când de câte un nor. Tot ortopedul m-a sfătuit să mă sprijin la început într-uin baston pe care mi l-am meşterit după bunul meu plac dintr-o coadă de lopată şi bine că nu dintr-o coadă de topor, deoarece această expresie  nu place nimănui, dar mai ales în adresa cui e spusă.

      Si pe când făceam antrenamente cum să păşesc cu băţul în mână am citit în calendarul creştin despre originea cuvântului italian “imbecille” din latină “imbecillus” (fără baston). La începuturi respectivul este spus în adresa persoanelor în vârstă, bolnave, slăbite care nu sunt în stare să stea în picioare fără un sprijin. In italiană “imbecille”, în franceză “imbécile”,.în română “imbecil” – în tustrele limbile surori comportă sensul de persoană cu capacităţi mintate foarte reduse; neghiob, tâmpit.  Aşadar, iniţial caracteriza o persoană fără baston, fiindcă era vai de picioarele ei. Azi acelaşi cuvânt vorbeşte în toate limbile romanice despre o altă persoană care e vai de capul ei. Am început de la picioare şi tot la cap am ajuns. Adică cu 2000 de ani în urmă sunt imbecillus atunci când îmi uit băţul după uşă şi azi, în toiul modernităţii, sunt imbecil ori cu ori fără băţ.  Vezi că Dumnezeu nu bate cu băţul dacă râzi de bătrâni ori de bolnavi. Băţul are două capete. La un capăt antropomorful e imbecillus, iar la celălalt capăt omul modern e imbecil.  Rădăcina e una iar fructele sunt diverse. Bătaie de joc de arborele spiritualităţii umane.

     Un elev de la « Prometeu » (unul dintre cele mai prestigioase licee din R.M.) la întrebarea “ Ce cărţi ai citit în timpul verii ?”, mi-a spus cu ruşine “Am citit numai una, care se chiama Dicţionar de psicologie” . Dacă întradevăr a cicit dicţionarul de psicologie e deja mult. E bine din când în când să mai citim şi dicţionarele, mai ales cele explicative. Eu unul, la plecarea în Italia, am insistat să-mi iau şi DEX-ul, îl am mereu la îndemână şi, de ce să nu recunosc, îl mai şi deschid.  Am fost plăcut surprins când faimosul cântăreţ Adriano Celentano în una din cele patru ieşiri televizate numite “ROOK POLITIC” îndeamnă spectatorul italian să mai deschidă dicţionarul explecativ al limbii italiene deoarece se cam uită sensul anumitor cuvinte. Si, ca să fie mai credibil, actorul şi interpretul de muzică deschise dicţionarul la litera “d” să caute cuvântul “democraţie”, dar găseşte cuvântul “demagogie”şi, desigur, citeşte explicaţia acestuia. Dacă societatea italiană se plânge de prea mulă

demagogie, apoi ce să zicem despre societăţile est-europene. Demosul grecesc a dat naştere unei familii întregi de cuvinte, dar n-a spus niciodată că trebuie neapărat să treci prin aulele demagogiei o viaţă ca să ajungi la bătrâneţe să savurezi din fructele delicioase ale democraţiei. Omul când trăieşte bine nici nu-i este a muri. Iată de ce bătrânii de aici refuză paradisul promis în ceruri, ei preferă paradisul terestru.

      Un italian mediu care a muncit toată viaţa are o casă bună, fiecare membru al familiei are automobil şi posedă o sumă de bani adunaţi pentru a-i dărui copiilor şi a plăti o femeie, de regulă străină, angajată în asistenţă. Pensia medie a unui italian e de 800-1000 euro lunar. De exemplu, dacă soţia a fost casnică toată viaţa are o pensie socială de 600 euro, iar soţul care a muncit şi a întreţinut familia are 1200 euro şi în cazul de decedare a soţului pensia deplină a acestuia este primită în continuare de către soţie toţi anii câţi va trăi aceasta. Iată un minunat fruct al democraţiei. Dacă oamenii aici ţin banii în bancă, ba mai şi câştigă procente când joacă în bursă, adică au o siguranţă în ziua de mâne, au încredere în banca lor. Iată un alt fruct al democraţiei. Pe când numai la 2000 km distanţă se văd roadele democraţiei adevărate, bătrânii noştri se roagă să moară ca să scape de chinurile pământeşti, ce ţin de foamete, frig, sărăcie şi marea singurătate în care rămân. Din aceste considerante îi explicam vecinului meu Federico de ce în ţările sărace nu se pune problema eutanasiei. Acolo unde nivelul de viaţă e scăzut se moare la timp şi fără multă gălăgie, eutanasia fiind considerată un păcat. In acest caz sunt de acord cu proverbul “ Cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi “, dar depinde ce îţi vei aşterne şi cât îţi vei aşterne, deoarece avem de dormit mult, fiindcă păcatul nostru, a celor veniţi din ţările sărace, e unul colectiv sau generaţional. E un păcat transmis din tată-n fiu. Dar veşniciei de aceasta nici nu-i pasă. Ea e lungă şi e fără de margini.

    După umila mea părere, democraţia are fructe delicioase pentru toate vârstele. Tinerii îşi iau libertatea cea adevărată şi reală de care au nevoie. Cei de vârsta mea şi a ta muncesc din greu pentru a alimenta libertatea copiilor pe care îi avem. Dar când văd situaţia părinţilor noştri, mă umplu de groază şi milă. Nu au nimic şi zic las’ că-i bine, fără să-l fi citit pe Druţă, mai degrabă Dumnealui i-a citat, ştiind unde bate. Dacă încerci să-ţi convingi rădăcinile că lucrurile nu merg tocmai bine, ele, rădăcinile o dau pe timp şi spun că Dumnezeu e mare şi le va purta de grijă. Cât o să dăm vina pe timpuri. Toate necazurile noastre le turnăm pe umerii timpului. Numai timpul şi Dumnezeu le rabdă pe toate.

       Tună. Ninge. Fulgeră. Răsare. Apune. Lună. Soare. Plouă. Ozonul miroase  a veşnicie. Pământul. Demosul. Jocul. Unde suntem noi? In buricul Europei.Unde este Europa? In buricul pământului.Unde este pământul? In buricul Universului. Ce facem noi? Consultăm dicţionarul explicativ al limbii române la litera “d” ca să nu luăm demagogia drept democraţie.

    Facem caz politic din denumirea limbii. La capitolul acesta suntem buni de cartea recordurilor. Dacă înţelepciunea populară spune că pasărea pre limba ei pere, atunci noi vom rămâne veşnici, fiindcă încă până azi nu ştim ce limbă vorbim. Mai inventăm şi dicţionare bizare şi statice de tip Stati, care, ştim bine de ce, plac şi Statului, ce stă pe loc de aproape două decenii, sta-i-ar stâlpul la cap să-i stee cu tot statutul lui stătut, cu tot “mersul pe dos” (M. Eminescu) care la sapa de lemn ne-a adus. Avem şansa cu acest proverb despre pasăre să ne înşelăm moartea, odată ce nu avem limbă nu putem peri. Suntem probabil unicii de pe pământ care sărbătorim Ziua Limbii Române, o prăznuim şi n-o vorbim. “Eliberatorii” ne-o vorbesc numai la 31 august şi fac numai o greşeală în cele două cuvinte rostite:”Segodnea prazdnic Limba nostră cito daiut buhati i

havati?”. (In traducere “Azi e sărbătoarea Limba noastra, ce dau de mâncat şi de băut ?”. Lasă-l în casă, că el se urcă pe masă. Nici lui Hristos nu i-a plăcut acest animal odată ce a scos dracii din om şi i-a dat în turma de porci. Acel om suferea de o boală a sufletului. Adică este şi sănătate a sufletului. Atunci când spunem “Fuga-i ruşinoasă, dar e sănătoasă”, hai să vorbim un pic despre ruşinea şi sanatatea fugii. Despre ce fel de sănătate este vorba : de cea trupească ori de cea sufletească. Si ruşinea de care-i oare ? De cea cu sângele în obraz manifestată pentru un moment ori poate e vorba despre un altfel de ruşine, una eriditară care seamănă mai mult cu acel sindrom al inferiorităţii de care am pomenit deja. Ori poate e vorba de o ruşine naţională.  Si avem noi oare doctori îndeajuns care să ne trateze de ruşinea fugii de pe câmpul de bătaie. Cum ne ciocnim de greutăţi o dăm în nuntă, în nunta cea simbolică, ridicăm mâinile sus şi ne dăm în voia Domnului ori în voia Diavolului, depinde cine reuşeşte primul să ne cumpere sufletul. Suntem mereu înfometaţi de jale, adică vrem să fim jeliţi, căinaţi, plânşi, bociţi, înmormântaţi frumos, dar să rămânem vii, ca să ascultăm fluierile şi să vedem ce se mai face prin stână. Si dacă am fi mulţi s-ar putea închide ochii la anumite lucruri, dar aşa suntem puţini şi...Doamne, mă iartă.

       Lăpuşneanu avea dreptate când îi spunea lui Moţoc despre mulţime. Cu adevărat suntem foarte mulţi pentru a forma o gloată ca să cerem capul cuiva, cum am procedat în ‘89, dar prea puţini pentru a ne face o ţară în afara Tării, fiindcă după ce am obţinut capul râvnit, i-am făcut bust şi l-am proclamat proroc al neamului, aşa cum ne-a învăţat Inaltpreasfinţia Sa părentele Mateevici Alexei în una din poeziile sale. Am ratat o şansă istorică de a ne uni cu Tara şi tare mi-i teamă că M.Eminescu are dreptate şi de data aceasta când afirmă “Intâmplarea istorică este o legătură cauzală încă nedescoperită”. Oare să fie şi cazul nostru o întâmplare istorică ? Dacă aveam şi noi bani ca germanii poate ne cumpăram Unirea, dar aşa am fost şi am rămas tot două sărăcii cu o mică diferenţă: România azi e în UE şi Basarabia e cea mai săracă ţară din Euriopa

.                                                                                                                        13 decembrie 2005

                                                                                                                                       

               

Cea mai sublimă revelaţie este că Dumnezeu e în fiecare om.

R.W.Emerson

Scrisoare despre o înmormântare frumoasă

   Am scos formula de salut din capul prezentei scrisori, nu ca s-o pot băga mai uşor în specia literară epistolară, dar din simplul motiv că voi povesti în continuare despre o înmormântare frumoasă, încă şi acestea sunt frumoase la noi, ba mai frumoase ca unele nunţi de prin restaurante scump plătite şi prost organizate, dar la modă. Si, conform tradiţiei populare în cele trei zile cât mortul stă pe laiţă, toţi care vin să-l vadă nu se salută cu stăpânii casei îndurerate prin strângerea mânii. Nu strâng mâna nici rudelor celui care va pleca în împărăţia cerurilor. Această tradiţie se respectă şi în noaptea de priveghi care este ultima de aflare a celui mort printre cei vii. Mi-am permis să lărgesc aria de acţiune a acestei tradiţii şi deaceea nu dăm mâna în scrisoarea de faţă. Vom fi aşa mai solemni, oricum vom vorbi în continuare despre perderea unui conaţional.

   Prin satele noastre mai sărăcuţe material şi mai bogate cu spiritul se păstrează încă o tradiţie interesantă, ce ţine de ritualul înmormântărilor, una care vine de la daci şi nu are nimic în comun cu

ideologia creştină. In seara şi noaptea priveghiului bocitoarele îşi bocesc rolul în versuri, jelindu-se,de regulă,mai mult pe sine de cât pe cel cu laiţa lui. De rău, de bine mortul a luat şi a murit şi a scăpat de grija celor lumeşti, iar tu rămâi şi te chinuie în continuare pe faţa pământului, te zbate ca peştele pe uscat ori măcar bate-te cu capul de toţi pereţii că totuna nu aveai cu ce-ţi hrăni copiii mâine dimineaţă dacă nu te înămeau bocitoare la acestă înmormântare frumoasă. Când îi trăia soţul

era mai uşor.El lucra conăcar pe la nunţi şi cumetrii. Primea o leafa bună dacă şi truda era mare, fi-indcă maşinăria de spus conăcării nu funcţiona fără băutură măcar s-o tai. Când s-a săturat de făcut copii a luat şi a murit liniştit. De atunci ea se chinuie cu bocitul, însă şi aparatul de bocit tot cu băutură lucrează, că altfel de unde să curgă atâtea lacrimi, mai ales când îi cad două-trei înmormântări la rând. “Jelui-m-aş şi n-am cui, / Jelui-m-aş codrului.” Zău, că mă apucă şi pe mine câte odată să învăţ miseria bocitului, dar nu am dreptul, că e una feminina şi societatea lor îmi poate crea probleme seriose. Stii că azi în viziunea europeană femeie au mai multe drepturi ca bărbaţii, cel puţin aşa se scrie prin documente şi se vorbeşte de la tribune.

   In timp ce bocitoarele joacă unul dintre cele mai veritabile spectacole din lume, rampa actorilor bărbaţi e toată ograda casei cu năframă în streşină. După fiecare scenă un alt actor aghezmuit de-a binelea, cu ulciorul în mână, trece şi drege gâturile colegilor săi răguşiţi de râs şi de fum de ţigara.

Poţi crede că am luat-o hăisa cu scrisoarea mea, odată ce pun atâtea accente pe hohotele de râs ale bărbaţilor, chiar dacă mortul încă nu era adus acasă.

     De unde vine acest detaliu spectacular? Poate de la dacii care zâmbeau murind cu o mână de pământ strânsă bine în pumn. Printre jocurile de-a viaţa din spectacolele de divertisment date în seara de priveghi este unul mai cunoscut, « jocul de-a bâza ». Cine primul vine cu idea acestuia va trebui să stea in mijloc. Cu un braţ îşi va acoperi ochii, iar palma altei mâini va duce-o subsuoară în aşteptarea loviturii date de unul dintre barbaţii care îl înconjoară. De îndată ce se aplică lovitura de rigoare, cel din mijloc trebuie sa ghicească cine-i autorul dureroasei plăceri, iar actorii din jur bâzâie ca bondarii în jurul taurului heimesit de atâtea înţepături. Explozia râsului se producea când cel din mijloc nu ghicea protagonistul loviturii, iar, dacă avea noroc să-l depisteze, cel cu musca pe căciulă venea în locul lui la centru, respectând regula jocului. Mijloacele şi procedeele jocurilor practicate de strămoşi în noaptea de priveghi au fost modificate şi chiar multe pierdute pe parcursul anilor, dar un detaliu literar al acestora a rămas intact, proaspăt şi original - actorul aghezmuit cu ulciorul în mână. Si anume acesta din scrisoarea de astăzi seamănă ca două picături de apă cu actorul tot aghezmuit şi tot cu ulciorul în mână de pe timpul lui Decebal – un fel de paharnic al timpului.

   Domnitorul avea paharnicul lui, aceasta fiind şi o funcţie în statul medieval. Boierii aveau paharnicii lor tot cu răspunderi serioase. Oamenii de rând îşi erau sieşi paharnici. Nu întâmplător la nunţi, cumetrii, înmormântări şi alte petreceri stăpânul casei numeşte un paharnic principal, responsabil de beci, iar acesta, la rândul său, îşi alege câţiva dregători de încredere, le împarte mesele ospăţului respectiv şi îi instructează cum să activeze mai bine, ca atunci când oaspeţii se vor ridica de la masă să poată sta copăcel şi să nu abandoneze cumva spectacolul la mijloc de cale. Dregătorii toarnă vin în pahare şi îndeamnă mesenii să le cinstească. La împărţirea meselor e o mare concurenţă. Toţi dregătorii vor să cadă în slujbă la masa cea cu bărbaţi.

    Se mai păstrează şi astăzi această tradiţie în care soţii toarnă în trup la o masă şi la alta soţiile duc la ureche. În aşa fel nu are cine te călca pe picior când uiţi măsura acasă. E o mare corvoadă să lucrezi dregător la neveste. Nu vor să închine paharul nici la ameninţarea cu turnatul în sân. Eu am păţit-o aşa o dată. Sora făcea cumetrie. Paharnicul principal m-a numit dregător la o masă de neveste tot una şi una, dar cam pe la mijlocul sindrofelei m-a concediat fără drept de restabilire, lăsându-mă în seara aceea pe drumurile cumetriei fără nici o slujbă.  Dar să revin la subiectul scrisorii mele .

   E sărbătoare mare când auzi o vorbă românească  pe straziale Chişinăului, chiar stâlcită aşa cum este. Am avut parte şi eu să savurez una. Două femei pensionate veneau de la piaţa centrală cu braţele încărcate de pungi de plastic pline cu de toate.Atât una cât şi cealaltă puteau fi protagonistele Caprei din faimoasa poveste a povestitorului de la Humuleşti.  Că de la ele auzisem totul ce v-am povestit la început despre bocitoarea cea înămită. Rog să mă ierte femeile din troleibuzul numărul 2 că nu le-am anunţat chiar din startul scrisorii de faţă, jur că n-am făcut-o pentru a crea suspansul şi apoi ele nici treabă nu au cu această mică scăpare a mea, sunt libere şi independente, precum ne este republicuţa, nu au în gânduri prejudiciile existenţiale ale actori-

lor de profesie, ele chiar sunt şi artiste de viaţă şi critici de teatru odată ce continuă una să povesteas

că  despre cum a fost în satul natal la Paştele Blajinilor şi a văzut un spectacol minunat. După cum clătina din cap cea de asculta, se vede că venise odată în acest fund de capitală din cel mai mare sat cu statut de stat, care are mai multe şcoli cu predare în toate limbile minorităţilor naţionale şi, din principiu, nu are nici o şcoală  de limbă română pentru  acea majoritate a românilor de acolo. .

      Femeile  erau orăşence cu de-a sila. Probabil venise în metropolă pe la 18 ani şi aici au prins rădăcini, fiindcă le prise dragostea, apoi prinse gravide, prinse la soţi, prinse la bani şi la apar-  tamente şi numai ceva nu prinse, dar hai să vedem  în ce constă acel “ceva”. Carenţele din exprimarea  protagonistelor trecuse cu anii în cariile dinţilor rămaşi unde şi unde câte un erou prin gurile lor acoperite de buze vopsite în roşu-aprins. Ambele îşi protejau “gânditorul”cu câte o mamă de perucă rămasă poate de la fiicele plecate peste hotare să ridice economia ţărilor europene. Din aceste considerente nu vă pot spune nimic despre culoarea veritabilă a părului lor şi deci nu pot spori cromatic portretul fizic al acestor două personaje. 

     Nu ştiu alţii cum sânt, dar pe mine m-ar interesa mai mult fiicele acestora, dar de unde să le iei, cineva se bucură de ele acum cine ştie prin ce ţară a lumii.  Adesea ţăranii orăşenizaţi de nevoie sunt nişte caricaturi vii bune de demonstrat lumii drept anomalii produse în urma contactului forţat dintre sat şi oraş.  In viziunea şi în mintea politicii comuniste satul era pus cu forţa să se iubească cu oraşul şi azi avem ce avem.  Copii acestei iubiri pătimaşe parcă sunt făcuţi la beţie, parcă s-a trezit Bardul din Mirceşti “ca viteazul din poveste” şi a pus în funcţiune fabrica lui de produs Chiriţoaice. Nu-mi place sufixul cuvântului mai ales atribuit soţiilor de deputaţi, fiindcă acestea se cred căsătorite mai mult cu imunitatea  atotputernică a soţului de cât cu omul făcut din carne şi oase şi mă rog, să mă ierte cele care se simt cu musca pe broboadă. Dacă vor tăcea, nimeni nu va observa nici musca şi nici broboada chiar când au pus-o din întâmplare pe capul bărbatului. Ce la urma urmei, nu am dreptul să-mi amintesc de Caragiale. De acum înainte nici o nominalizare, nici chiar una aluzivă.             

     Aşadar cele cu peruce pe cap povesteau foarte emoţionat despre fata lui Cutare din satul-stat, precum că era atât de frumoasă, încât, cu acordul Dumneavoastră, îmi permit s-o numesc Păpuşă, nu în sensul ironic al cuvântului, ci în toată semnificaţia lui de exprimare a frumuseţei superficiale, dacă se poate spune aşa. Si ea, Păpuşa, plecase de acasă, ca să nu moară de foame. Se zice că a trudit în Jugoslavia postbelică. A fost dansatoare la Poarta otomană. Vorbeau gurile rele, că lucrase un timp chiar în funcţie serioasă de primă-amantă a unui oarecare Sulă  (nume de familie de prin

-65-

părţile Costeştiului) emigrat de multă vreme în Turcia şi devenit peste ani Suleman , dar eu unul nu prea cred. Apoi la un telejurnal a dat  interviu companiei CNN din care aflăm că ajută irachienii rămaşi văduvi, adică lucrează soţie cu ziua. Numai ce nu fac fetele noastre. Aş propune să înălţăm un monument al unei fete, să-l multiplicăm ca să ajungă pentru toate satele şi să-l punem în mod obligator alături de monumentul Eroului necunoscut, iar la pedestalul celui cu fata  să scriem cu litere de aur « In căutarea norocului perdut ». Dacă au fost vândute atâtea secole turcilor, le-a rămas în memoria genetică ceva şi când deschidem cartea ADN-eului rămânem cutremuraţi de informaţia găsită. Am fost mereu vânduţi încât am ajuns să ne căutăm  cumpărătorul, când acesta întârzie să vină la târg.

        Nu ştiu de unde şi până unde se zvonise în sat că Păpuşa lui Cutare se măritase cu un om bogat din Emiratele arabe, un fel de tată al petrolului acolo la ei. Părinţii nici să audă de mire de altă rasă şi încă de altă credinţă, mai ales azi, când se întâmplă atâtea şi atâtea din cauza credinţelor. Nici să

se răspundă, nici nuntă să-i facă. Sărac şi curat. După un an de căsnicie, Păpuşa convinse Tatăl petrolului să-i facă chemare şi fratelui ei, să pună şi el umărul la ridicarea industriei petroliere.

Zis şi făcut. Fratele fu chemat, angajat, rebotezat în religia lor, împroprietărit cu o casă, auto-

mobil şi câteva femei pe deasupra. Magia e simplă. Inaite de a avea toate acestea a trebuit să

se convertească în religia musulmană. Nici o problemă pentru cei care n-au citit Biblia şi sunt

creştini numai la Crăciun şi la Paşte, când se bea şi se mănâncă pe săturate. Au fost convertiţi, dar vă asigur că vor citi Coranul cum au citit şi Biblia. Dragostea nu numai că mişcă pământul, luna, soarele şi celelalte stele, dar schimbă şi religiile din om, topeşte hotarele dintre naţii şi rase.

 Ah, dragostea, bat-o vina, s-o bată.

       Nu ştiu cine a dat, Dumnezeu ori Alah, dar s-a întâmplat o nenorocire.  Cum să zic, să nimeresc

Domane fereşte ori Alah fereşte, ca să-i împac pe ambii să nu mă bată şi pe mine cu beţele lor sfinte. Nu întâmplător tata spunta că bătaia e ruptă din rai. Avea în vedere atunci când părinţii îşi bat copii pentru a le da educaţie. El se vedea Dumnezeu, iar noi în jur erap păcătoşii ori un fel de Dumnezei mai mici.

       Fratele Păpuşei decedase într-un accident de automobil, nu înainte de a spune cu limbă de moarte că ar prefera să fie înmormântat acasă. Păpuşa încă fiind sub influienţa puterii lui Dumnezeu promisese  muribundului că-i va îndeplini cea din urmă dorinţă. Anunţă părinţii despre întâmplarea zguduitoare şi numi ziua înmormântării în satul Cutare. Alaiul arab porni cu avionul personal spre Ţara Strugurului de Poamă.  Nu ştim dacă mai văzuse aeroportul din Chişinău un avion atât de mare venit din acea parte de lume, doar poate în timpurile când băieţii noştri îşi făceau datoria internaţionalista în Afganistan. Când plecau la armată cântând “Ne placi devcionca” şi veneau

împachetaţi în zinc cu avionul de mare tonaj IL-56 poreclit de ruşi “Ruslan”, dar fără “şi Ludmila”, numit în jargonul militar “Gruz-200”, ca să nu priceapă mamele noastre cum le aduc copii morţi.   .Unde mai pui că se pot opri de născut şi atunci ai rupt cuiul, cu cine să pleci la luptă.

    Dar ca să nu-mi pird firul gândului să revenim la avionul cel cu alaiul ce ateriză la Chişinău. Au scos din el câteva automobile « Mercedes » de ultimul răcnet al modei.  Părinţii mirelui, fraţii, verii, unchii – toţi câţi erau au încăput numai bine în  automobile şi a rămas doar colbul în urmă din capitală şi până în satul cel cu durerea. Conducerea s-a scărpinat în chelie. Puse la vot cine să iasă cu pâine şi sare să-i întâlnească. Gândeau să obţină petrol mai pe degeaba dacă va înţărca ţâţa rusească. Până burduhoşii cei chei s-au mai codit, alaiul ajunse în satul Cutare.  Sătenii se feriseră sub garduri să treacă parada arabă. Se adunase şi cei din satele vecine, se vorbea în şoaptă că sunt şi de la securitate, dar nu-i cunoaşte nimeni nici după vorbă, nici după port, căci poartă haine civile,  de-e-e, după cum şi societatea ne este. Si era atâta lume de parcă se sculase Brejnev dintre morţi să le dea pâine de 16 copeici şi vodcă de 3 ruble. De parcă se înfăţişase însăşi Gorbaciov dintre vii, venit să scoată viile cu mâna lui din satul Cutare. De parcă apăruse pe neaşteptate Elţin zâmbind cam cherchelit, cu căciula pe-o ureche şi cu Putin încă pe atunci şoferul lui în uniformă de căpitan de securitate. Ii va lăsa pe toţi odată, vă daţi seama, pe toţi şi la aceeaşi înmormântare, apoi va trage o fugă până la Tiraspol să vadă de ce stau fetele cu fundul pe calea ferată să stopeze chipurile economia noastră.  Răcesc degeaba şi nu vor putea naşte copii, că economia Chişinăului e şi aşa stopată demult. Aceştea se pedepsesc singuri.

     Când colo, ce să vadă sătenii adunaţi ? Din Mercedesuri negre ca pana corbului coborau arabi smoliti la faţă, traşi ca prin inel, în straie albe, cu turbane albe pe cap, numai Păpuşa era în rochie neagră, lungă până în pămnt. Dacă n-ar fi fost îmbrobodită sub barbă am  crede că-i o replică creştină dată religiei musulmane.  Văznd sătenii una ca asta, încercau să ghicească cine ar putea fie mire pentru Frumoasa Imbrobodită, au şi rebotizat-o pe loc, că sătenii nu-s prea merşi la biserică, dar nici la şcoală.

     Arabii toţi, unul ca unul, acţionau organizat şi de la hainele lor albe se luminase toată ograda, de parcă se prăbuşise raiul pe pământ, dar staţi, dragii mei, că nu suntem la nuntă. Ce au vorbit părinţii Frumoasei Imbrobodite cu Tatăl petrolului nu ştie nimeni, nici chiar camerile de luat vederi, nici securiştii, că nu înţelegeau nici limba arabilor şi nici limba sătenilor. Socrii cei mari au încercat să dea mâna cu socrii cei mici, că, de-e-e, nu se văzuseră niciodată, dar de unde, că ăştea cu durerea lor să mai încalce şi tradiţia şi după aceea să-i să-i vorbească tot satul, şi-au ascuns mâinile care şi cum a putut.

    De cum alaiul a scos dintr-un mercedes fără scaune trupul neînsufleţit al băiatului, înfăşurat în stofă albă, spectacolul de înmormântare a luat o întorsătură diversă la care nu se aşteptase nici unul dintre spectatori şi mai ales preotul satului Cutare. Acesta spuse ceva în limba preoţească, trânti cadelniţa fumegândă în pământ şi lăsă enoriaşii în mijlocul înmormântării. Din urma lui şi dascălul bâlbâi ceva în limba dăscălească şi rar-rar, o luă spre casă cu buza umflată.

    Până bocitoarele şi-au dres glasul cu un păhăruţ de sângele domnului, până dregătorii s-au dus la paharnic să umple căldările cu vin să-i poată milui pe toţi creştinii cu un strop de sufletul mortului, până flăcăilor le-au prins în piepturi buchete de vornicei, că aşa se face la înmormântarea unui tânăr necăsătorit, până fetele au pregătit pomii şi femeile podurile, până poroitoarele au dus la ureche câte un « păhăruţ nu tremura că te-oi bea, nu te-oi mânca », până au întrebat unde e trupul mortului să-l îmbrace în straie de mire, acesta era deacum la cimitir şi arabii cum îl prohodeau, aşa îl prohodeau.  Nici tu preoţi, nici tu brazi, nici stele, nici făclii, măicuţa, fluieraşul, mireasa – toate erau o grămadă de obiecte amestecate cu fiinţe.

   Acasă rămăseseră tot spectacolul hipnotizat. De ce preotul nostru lăsase iniţiativa din mână ? Crezi că de flori de cuc ? Era tânăr de tot, luptase şi el în Afganistan şi avea alergie când vedea la televizor faraonii cu turbane pe cap, însă asta e culmea. Să vină ei în satul lui şi încă să-i amestece în lucru, unde s-a mai văzut ? Naratorul se întrecuse cu gluma şi acum se poate stârni o bătaie la mort şi atunci se confunfă de-a binelea cu o nuntă. Că ce fel de nuntă fără bătaie. Dar la mort să se încaiere er fi o ruşine naţională.

     Pentru a salva pielea mea de narator am găsit în locul preotului pe unul care era tot de-a mortului, un fost secretar de partid în sat, apoi primar, director de şcoală şi tot în jos până la învăţător de clasele primare, azi starostele bisericii ce poartă hramul “Sf. Neculae” şi i-am dat toată puterea în mâinile lui. Starostele îmi mulţămi recunoscător şi se apucă de treabă.  Cât ai clipi din ochi aliniase la drum mulţimea adunată după cum cere obiceiul înmormântării. Incolonă înainte copii cu frumoase coroane în mâini tot doi, câte doi, urmaţi de cel cu steagul bisericii , apoi altul trudit se sprijinea în crucea de fier proaspăt vopsită, legată şi ea ca şi steagul cu un prosop aşa ca la nuntă. Totul era gata pentru a petrece în ultimul drum un flăcău ca o floare. Copiii mai mici rămaşi fără roluri cată la pomii plini de bomboane şi mere pe care îi vor primi de pomană  dacă vor fi norocoşi.  Cei cu sicriul gol stau în mijlocul ogrăzii şi după râsul de ieri de la jocul priveghiului, astăzi le vine să intre în pământde ruşine. Stau buimăciţi şi cei cu capacul de la sicriu. In uşa casei stă masa care se va da de pomană. Si până au ieşit din intriga împărţirii pomenilor toate, cei cu Alah au venit înapoi cu tot ritualul lor finisat şi, într-un fel ori altul, mortul a fost îngropat.

    La propunerea Frumoasei Inlăcrimate, care era mireasă, soţie, soră şi gazdă, traducătoare şi ghid au băut un ceai de al nostru din flore de tei şi pe-aici le-a fost drumul. In zădar încercase să-i tragă de mâneci fraţii creştini pe fraţii arabi să-i pună la masa de praznic. Gazda se lăsă învinsă mai mult din politeţe, aprinse lumnările, le înfipse în colaci în dreptul fiecărui om care sta la masă. Creştinii sărută pâinea, îşi face semnul crucii, după care spun “Dumnezeu să-l ierte, să trăiţi, să-l pomeniţi.” Si nu se închid bine ghilimelele, că vinul se aude gâlgâind.  Sângele sfânt al domnuluii pleaca în trupul păcătos al omului. Si tot aşa auzeai din diferite părţi din capul şi până în coada meselor, că erau mai multe rânduri şi fiecare masă avea dregătorul ei.  Aşa cum v-am spus la început. Pentru a contributi la iertarea definitivă a păcatelor, fiecărui îndurerat îi era de-ajuns să-l roage pe Dumnezeu în privinţa iertării mortului de câteva zeci de ori şi masa devenea mai vie, feţele se luminau, însă, tot din păcate, trebuiau să se ridice cu” bogdaprostele “pe buze, fiindcă la poartă  mai aşteptau flămânzi, dar mai ales setoşi, că pierduse aproape tot lichidul cu plânsul, zicând pe sub nas:” S-a dus un flăcău ca o floare la arabii draclui şi a venit înfăşat şi îmbrobodit de nici nu i-au văzut feţişoara lui...”

    Ca să degajez un pic tensiunea dramatică, odată ce am atâta putere de narator, mi-am zis să fac  o digresiunenu şi nu una lirică. Să lasăm jalea cu” Multă jale a fost în ţară...”şi să privim realitatea în ochi. Ai fi văzut multe digresiuni în viaţa ta, dar îţi propun şi eu una şi o numesc digresiune economică, ţi se face părul maciuca când o auzi, şi nu zic asta doar de dragul sporirii emotivităţii. Deja am ieşit din această vârstă a suspansurilor.

   Aşadar să ne gândim şi la aspectul economic al înmormântărilor noastre. Cineva spunea că e onorabil să mori la timp şi fără pierderi de parcă s-ar vorbi de strânsul rodei şi îndeplinirea planului în termenii stabiliţi de stat în cadrul campaniei secerişului, când pe cea mai nouă combină era arborat drapelul roşu, însoţit neapărat şi de lozinca “Nici un spic în brazdă, nici un bob în spic!”, de parcă am fi fost un fel de “tovar”care naşte “tovar”, creşte “tovar” şi în “tovar” nefolositor se trasforma când moare. In afara cheltuielilor morale, a scurgerilor de lacrimi prin toate părţile şi a smorcăielilor fie cu ori fără batistă, o înmormântare mai comportă şi evaporarea unei anumite sume de bani din buzunarele îndurerate şi înlăcrimate ale celor vii. O înmormântare mediu de frumoasă costă cât o nuntă, desigur, tot mediu de frumoasă.  La cât oare ajunge azi la noi o înmormântare nici nu pot să vă spun, că n-am murit încă niciodată. Nici preţul unei nunţi nu-l cunosc, fiindcă m-am căsătorit tare demult şi numai o singură dată.  Pe atunci erau alte preţuri, dar eu nu număram cât pun oamenii pe masă, eu, după cum îmi era şi rolul, mă uitam numai şi numai la mireasă ca să nu mă prindă fotograful cum cat cu coada ochiului la vreo altă druşcă  ceva mai frumoasă.

    Bunăoară, o înmormântare în ţara lui Dante costă cât auzi un apartament cu trei camere în ţara lui Stefan cel Mare şi Sfânt  în oraşul Chişinău. O spun în cunoştinţă de cauză, am fost invitat la o astfel de cerimonie şi nu în rol de gropar, dar nici cu alte funcţii de felul acesta. La ei ca şi la noi înmormântările  şi nunţile sunt la fel de costisitoare, de-e-e, dacă suntem latini. Dar nu trebuie să  uităm că avem şi unele mici deosebiri. Noi juruim tinerilor la nuntă un viţel şi acesta ia şi moare de cum  fată vaca. Italienii au şi ei o modă bună.  Părinţii cu o situaţie economica medie dăruiesc tinerilor în ziua nunţii o casă. Aici această plăcere poate costa de la 140 mii de euro în sus, în dependenţă de casă şi, desigur, de dragostea părinţilor pentru copii lor. Exact şi la noi aşa, o nuntă face cât o înmormântare ori nunta e chiar înseşi înmormântarea financiară a însurăţeilor atunci când părinţii joacă şi chiuie din împrumut să fie chipurile în pas cu lumea şi cu banii câştigaţi achită datoriile. Mai apoi se bat cu punii în piepturi precum că au avut mulţi copii şi pe toţi i-au dat la lege, adică i-au căsătorit şi cununat. Parcă văd şi azi promoţii întregi de miri rămaşi după ţopăiala nunţi numai în costumaşe, bine pieptănaţi de nănaşi şi miresele numai în rochiţică, fără chiloţei, bine îmbrobodite de nănăşică şi alţi nănăşei, iară mi se bagă rima în coada cuvintelor, cum aud de nuntă, îmi vine să spun strigătura: “Cine joacă mijlocu ?/Mândra şi ibovnicu!”. Cum aud de înmormântare, revin inconştient la “Elegie scrisă pe ţintirimul unui sat”, nu, mă scuzaţi, la Scrisoare despre o înmormântare frumoasă .Vorbesc gurile rele prin gurile personajelor din troleibuzul nr. 2 de faptul că arabii au lăsat o groază de bani părinţilor cu durerea. Poate deaceea e atât de frumoasă înmormântarea din satul Cutare. E timpul să ieşim din coma digresiunii financiare şi să revenim la praznicul nostru, adică la masă unde se bea şi se mănâncă şi cele mai fracvente cuvinte sunt “Dumnezeu să-l ierte...”     

     Dacă ar trebui să le răspundă din amabilitate la toţi care zic “Dumnezeu să-l ierte...“ cu un „Bine, îl iert.“, atunci, cât e El de Dumnezeu, tot n-ar reuşi, fiindcă nu e numai suprauman, dar e şi supadivin să răspunzi la toţi acei care închină atâta  vin de “scârbă”. Ce vor face a doua zi?  Ori vor fi în căutarea altei scârbe. Important e să avem vin, că pretxt găsim. Ce vor face a treia zi dacă se termină şi vinul şi pretextele. De ce oare mă bag eu în sufletul acestor patru bărbaţi care au rămas ultimii la masă şi nici n-au de gând să se ridice. Ei sunt cei mai rezistenţi şi mai îndureraţi dintre actori . Cu ei începe şi tot cu ei se termină o înmormântare frumoasă ori chiar şi una mai puţin frumoasă, fiindcă sunt gropari. Ce să le faci, unde lucrează, acolo şi beau. Trebuie să modificăm proverbul din“Găina unde scurmă, acolo se hrăneşte.” în “Găina unde scurmă, acolo se adapă.”  Si cât mă gândesc la eliminarea unor proverbe din literatură ca fiind periculoase pentru educarea generaţiilor tinere, iată că vin şi controlorii şi-mi cer tichetul. Aceştea sunt groparii mei ca narator. Ei au oprit firul naraţiunii.  Eram ajunşi la magazinul “Nunta” din care a rămas numai numele, azi e un bar cu terasă. Ce coincidenţă providenţială. De la nunta înmormântării la “Nunta” de la Botanica.     Orăşencile cu de-a sila care depănau firul întâmplării cu înmormântarea vorbeau cam tare, lesne de înţeles de ce, încât am auzit-o şi eu din scaunul din faţă, a auzit-o şi taxatoarea şi jumătate de troleibuz. Să fi fost şi tu pe acolo poate o scriai altfel. Dacă o ascultau de la început şi controlorii poate nu mă amendau. Să fi ieşit basma curată din troleibuz, le dam şi lor un rol mai a cătării în scrisoarea cu o înmormântare frumoasă, dar aşa îi las controlori până la adânci bătrâneţe. Să trăiască numai din banii amenzelor puse prin troleibuze. De cum îmi termin blestemul îi văd coborând. Aici troleibuzul se goleşte.  Merg şi eu să beau o bere de ciudă. Chelnerul îmi aduce halba. Mă întreabă ceva în ruseşte.  In loc de răspuns mi-am aprins o ţigară. Nu am reluat fumatul, aşa am pus şi eu ţigara  în gura mea de jucător de rol  final, ca să-mi facă cercurile de fum un nimb deasupra capului şi să par un pic mai gânditor de cât sunt în realitate. Si când îmi arunc ochii la masa vecină, controlorii cu mai multe halbe de bere în faţă. Ei beau halbele de bere din banii călătorilor. Eu beau o altă halbă de bere din banii mei munciţi la “Prometeu” şi toţi suntem fericiţi, cel puţin avem conştiinţa împăcată. Barul în care stăm se numeşte “Nunta”.

   Cu alte cuvinte, facem parte din aceeaşi nuntă, atât doar că rolurile ne sunt diferite: ei controlorii

acestei vieţi şi noi pasageri în aceeaşi viaţă când cu, când fără bilete de călătorie.

  P.S. Grigore, literele majuscule “î”,”ş” nu le pot face, aici şi compiuterele au mândrie naţională italiană, îţi permit să fii liber, dar nmai în formatul literelor mici, cele mari sunt pentru alţii, deaceea te rog să le corectezi tu în speranţa că la întreprinderea revistei unde munceşti ai un compiuter cu mândrie naţională română. Oricum revista se numeşte “Limba Română” şi totul ce este acolo trebuie să fie cu respiraţie şi de inspiraţie românească odată ce “suntem români şi punctum”.

     Pun o bere chiar dacă în finalul scrisorii sunt amendat. Iar îmi vin în memorie ăştea cu controlul.  Povestitoarele cu perucile au scos legitimaţiile de pensionar şi ei s-au făcut a le citi atent. Unul a scos o legitimaţie de politist, altul de participant la conflictul Transnistrean – toţi aveau o scuză pentru călătoria pe gratis. Controlorii supăraţi că nu au pe cine amenda s-au năpustit aspra mea şi începe scena.

 Biletul. N-am. Amendă. Tot n-am. Ce n-ai? Bani. Noi vorbim serios. Eu mai serios n-am vorbit niciodată. Cine sunteţi?  Ii răspund : ”Sunt naratorul.” Cine e Naratorul că n-am auzit de el?  Ce să vă spun degeaba, oricum nu-l cunoaşteţi.  Nu-i din oraşul acesta. Dacă insistiti atâta, vă plătesc amenda, dar să nu vă pară rău, ori cu o bere ori fără o bere nu mai îmbogăţesc.                

     Grigore, hai să lăsăm şi scrisoarea şi postscriptumul ei, să mergem şi noi la o bere, dar să nu spui nimănui că ai băut cu naratorul, dacă cumva se întâmplă să le publici, ştii cum e lumea, poate să

vadă în asta un fel de corupţie şi dacă aud personajele, trântesc uşa “Scrisorii...”şi pleacă, mă lasă din gol cu pielea şi mie fără ele mi-i trist. Abia acum înţeleg cât de dragi îmi sunt. Dacă se întâmplă să plece personajele, îmi rămân prietenii: tu, Efim, Vlad, Pavel Turuta, Costică Mariniuc şi alţii pe care nu-i înşirui aici să nu bănuiască de ordine. Atunci când tu eşti critic, “aproape literar” (Efim Chicu) eu sunt narator în acest timp hoinar, dar acum suntem la o bere, lucrul e lucru şi prietenia e prietenie. Ar fi bine să nu le confundăm niciodată.

                                                                                                                                7 ianuarie 2006

                                                                                                  

  

                                                                                          Deci Basarabia s-a dus de

                                                                                          unde nu se va mai întoarce,

                                                                                      în sânul negrei străinătăţi.

                                                                                                                                                        

                                                                                                                     M.Eminescu                                                                                                 

                                                                                                                          

 Scrisoare despre expresia  „Suntem români şi punctum”

      După cum scriam în prefaţa acestei cărţi, M. Eminescu  rămâne mult mai actual pentru românii din afara Tării, servind pentru aceştea ca un garant  ori ca o marcă a identităţii naţionale. Atât în Bucovina cât şi în Basarabia, sângerândă în stânga Nistrului, persistă o luptă acerbă pentru păstrarea identităţii româneşti, fiindcă între neamurile conlocuitoare din această parte a Europei s-a trezit memoria genetică.  Arhivele erau asaltate în căutare de străbuni. Astfel  ne-am pomenit că  patrioţii, români basarabeni, au găsit prin venele unui străbunel sânge de german şi dorul de identitate i-a chemat în Germania . O străbunică basarabeancă a fost doar o servitoare la un evreu şi nu ştiu cum l-a servit că strănepoţii au găsit sânge evreesc în arborele genialogic. Si, logic vorbind, au plecat la origini, în Israelul bunicii lor. Perioada fanariotă a lăsat şi ea amprentele ei. Toţi cei care au fost în stare a scotoci bine prin arhive au găsit niscavai sânge grecesc şi pe aici le-a fost drumul. S-au întors în bătrâna şi frumoasa Eladă, acolo une este Olimpul cu toţi zeii şi cu toate miturile sale. Bulgarii din sudul Basarabiei se duc în Bulgaria ca la ei acasă. Găgăuzii călătoresc prin Turcia. Ruşii vizitează Rusia, dar se întorc înapoi în republica inventată de Moscova, un fel de „cuiul lui Pepelea” în această zonă de intersecţie a intereselor geo-politice.

    Durerea de inimă dar şi de cap a Basarabiei a fost şi rămâne „Transnistria – zonă de „tampon”, în care se încearcă anihilarea tuturor elementelor de românism prin interzicerea sălbatică a şcolilor în care se învaţă româneşte cu scrisul latin.” M. Cimpoi, Limba Română nr.11  2004.

    Spre deosebire de românii bucovineni, care constituie o minoritate naţională în cadrul Ucrainei şi au de opus rezistenţă unui stat srtăin, românii basarabeni sunt puşi în situaţia de a se opune propriului lor stat liber şi independent creat după 1989.

    După mine, gestul politicienilor din 1991 prin proclamarea independenţei a fost primul pas de separatism parvenit de la Chişinău în adresa Bucureştiului odată ce nu s-a purces la unire cu Tara..

Exemplul s-a dovedit a fi molipsitor. Din separatismul nostru faţă de România s-a născut şi cel de la Tiraspol şi cel de la Comrat, aşa ca o reacţie în lanţ. A urmat apoi încercarea de a transnistriza şi

populaţia de pe malul drept al Nistrului, Tighina fiind un exemplu viu. Scenariul acestei farse politice vine de la Moscova odată ce armata a 14-a rămâne neclintită în republica fantomă. Aşa stând lucrurile,  putem spune că suntem sub dominaţia rusească în continuare.

                                                                               * 

A rosti numele Basarabia e una cu

a protesta contra dominaţiei ruseşti

                                  M. Eminescu

     Iată din care considerente vom opera în continuare numai cu numele acesta, ca să protestăm  cu toată fiinţa contra dominaţiei ruseşti. Mai sus amintisem de proclamarea independenţei din 1991 ca act de separatism faţă de România. De ce?

     Pentru a răspunde la întrebare trebuie să facem un „excurs istoric”, având la îndemână studiul lui M. Eminescu Basarabia, în care scrie despre această provincie românească anexată de Imperiul ţarist în 1812. Intenţia poetului nostru naţional a fost să ilumineze trecutul Basarabiei pe baza documentelor Hurmuzachi, vol.VII, a cronicilor vechi şi a materialelor episcopiilor Cronica Huşilor şi a episcopiei cu asemenea numire, precum şi a Istoriei critice şi Arhivei istorice de B.P. Hasdeu .

    Observaţiile lui M.Eminescu referitor la Basarabia sunt aduse în plan comparatist. Ca punc de referinţă serveşte Bucovina, răpită şi ea la început de un alt imperiu divers de cel ţarist. Poetul se întreabă „ce voia Curtea din Viena în Bucovina?” şi concluzionează că aceasta dorea „să câştigge câteva poziţii faţă de Rusia; ea nu râvnea deci la sufletele (s.n.) oamenilor...”. Pe când, constată în continuare, „Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pământului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele (s.n.) ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român.” Anume această diferenţă dintre cele două imperii a jucat rolul hotărâtor în soarta Basarabiei.

    Dacă invaziile de peste veacuri au avut scopuri economice, exemplu este dominaţia turcească, atunci năvălirea rusească are altă misiune mult mai sofisticată. E vorba de acel suflet şi de modificarea acestuia după bunul plac al dominatorilor  Iată de ce  în studiul său  Poetul ne avertiza despre faptul că „relele Turciei moscovite, sub care încape Basarabia,  sunt cu mult mai mari decât ale Turciei balcanice”. Oare să se fi dat Eminescu cu musulmanii aşa de repede, el care nu credea nici în Buda, nici în Ehova. Argumentele în vedearea relelor ce vin de la „Turcia moscovită” ţin mai întâi de toate de spiritualitate odată ce „se rusifică cu de-a sila tot ce nu e moscovit; biserica a devenit o poliţie a conştiinţei care închide în temniţi mii de oameni de altă religie... condamnă la

-75-

muncă silnică în minele de plumb fete aproape în vârstă copilărească şi băietani pe băncile şcolii, pentru nimicuri, pentru credinţe cari au trebuit să se nască ca idealuri nerealizabile în întunericul acelor internate în care semicultura şi pospăiala e un mijloc pentru o mai adâncă barbarie decât cea a unui popor primitiv.”

    Rusificarea  şi deznaţionalizarea pornită la 1812 a continuat, cu mici pauze, până la 1989, fiindcă după acest an începe o altă pagină. Odată cu apariţia noilor moldoveni se face simţit un val de neorusificare, numit de politicieni şi bilingvism. Neocolonialismul modern constă în dominaţia totală rusească în acest fragment de Tară. Spre exemplu, dacă un om de afeceri din Rusia cumpără un bar cu terasă la Chişinău, atunci el aduce din ţara lui mare tot personalul acestui bar, chiar şi măturătorul, şi paznicul şi chelneriţa, că de, noi nu avem cadre calificate pentru a fi puse în asemenea posturi de răspundere.

                                                                          

                                                                     *

                                  

   Fost-a cineva care să spuie poporului

                                                                                                     în ce stare vor ajunge fraţii lui din

                                                                                              Basarabia cedată, pentru a-i trezi

                                                                                                  instinctul de conservare şi bărbăţie?

                                   M. Eminescu

   Lumea politică de atunci nu a dat importanţa cuvenită  problemei basarabene şi această cedare taciturnă  a avut consecinţe mai grave  ce ţin nu doar de perderea unei bucăţi de pământ ci şi de „încrederea în trăinicia poporului român.”

    Imperiul ţarist a căzut slăbit de războaie. Revoluţia lui Lenin a pus bazele unui alt Imperiu sovietic şi până acesta a ajuns să-şi recotropească coloniile, Basarabia a avut un răgaz de numai

22 de ani după un secol de dominaţie implacabilă.

    O şansă unicală pe care am ratat-o este anul 1991 când Imperiul sovietic s-a prăbuşit de bătrâneţe. „Puciul” moscovit a servit drept semnal de deschidere a puşcăriei popoarelor. Cine a ştiut a aprecia importanţa momentului istoric azi sunt departe de noi, vezi republicile Baltice. Când se vorbea despre inevitabilitatea revenirii Basarabiei în cadrul Tării istorice, clasa politică de la Chişinău motiva că procedând astfel vom pierde Transnistria şi azi avem ce avem. Republica fantomă din stânga Nistrului autoproclamată în urma unui război absurd ce ne-a costat sute de vieţi umane. Cei mai înflăcăraţi bărbaţi au fost trimişi la Nistru, un fel de carne de tun. Această enclavă rusească convine mai întâi Moscovei, apoi Tiraspolului şi chiar Chişinăului. Grupările criminale din Republica Moldova îşi pot pierde uşor urma în Transnistria şi invers, cele din fantoma transnistreană se fac nevăzute pe teritoriul statului liber şi independent din dreapta Nistrului.

Astfel diferendul transnistrean a servit drept aparat de răcit frunţile şi inimile cele încălzite de o posibilă soluţionare a cauzei naţionale, a fost o „maşină de penetrenţă” pentru tot ce este românesc

în Basarabia. Pleacă benevol în conflictul transnistrean sute de reprezentanţi ai grupurilor de sprijin a Frontului Popular din Moldova (FPM). Cei care au scăpat cu viaţă din acest masacru al războiului urmează să treacă prin calvarul umilinţei şi al intimidării în zile de pace. Documentele organelor de derpt  atestă tot mai des o stare gravă a situaţiei provocată de  actele de violenţă, răfuieli şi chiar omoruri a membrilor FPM. Cazul lui Gheorghe Botnaru de la Băcioi omorâr în bătăi de o grupare criminală a fost adus la cunoştinţă deputatului Anatol  Selaru, iniţiatorului cenaclului „Alexei Mateevici”. Ingrijoraţi de situaţia creată i-am sugerat că ar fi oportun să facă o interpelare în parlamentul Republicii Moldova referitor la stoparea maltratărilor şi a răfuielilor fizice asupra românilor basarabeni doar pentru faptul că pledau pentru Unirea cu Tara. Dacă s-ar face o statistică riguroasă a celor căzuţi la datorie în zile de pace, atunci am ajunge la concluzia tristă de a fi îndurat un război interior. Pe prima linie de luptă a căzut, ca de obicei, intelectualitatea. Numai Uniunile de creaţie câte pierderi umane au avut în sensul direct al cuvântului. In scriitori şi muzicieni în artiştii plastici şi actori s-a lovit şi la propriu şi la figurat, fiind lăsaţi în cea mai neagră sărăcie de către mai marii zilei care au ştiut să-şi improvizeze un stat fără a purta şi o răspundere faţă de acest popor. Tot în intelectualitate s-a lovit şi în 1912, şi în ‚40, şi în ‚89 şi în 2001 odată cu venirea comuniştilor la putere.

                                                                       *

Dar dacă ne dăm bine seama, nici nu e vorba să pierdem

                                                                   ori să păstrăm Basarabia: vorba e cum o vom pierde ori

     cum o vom păstra. 

  M. Eminescu                           

      Dilema în care se afla România la 1878 era evidentă odată ce redactorul de la Timpul scria despre importanţa acelui „cum o vom pierde ori cum o vom păstra”. Cum au pierdut-o am văzut din

 tot ce s-a scris până acum. Faptul că Basarabia n-a fost cucerită cu sabia vorbeşte de la sine. Iar despre a doua parte a problemei, adică „cum o vom păstra”, va trebiu să ne gândim împreună. Voi să vă gândiţi la Bucureşti şi noi să ne gândim la Chişinău, luminaţi de adevărul istoric şi, de ce nu, de îndemnul lui Eminescu ce ne spune atât de firesc „am adunat şi am arătat că poporul român nu a renunţat la drepturile sale asupra Basarabiei şi că prin urmare nici astăzi nu are dreptul de a renunţa”, nici chiar în astăziul de azi al nostru 2007, în această „istorie vie” când România păşeşte sfioasă pragul Uniunii Europene.

        Din „fiica mezină” a Tării am ajuns vecinii ei şi trebuie să ne comportăm respectiv, aşa o cere timpul. Dacă gardul de sârmă ghimpată de la Prut se va dubla, e în ordinea lucrurilor, fiindcă Europa nu se joacă de-a politica ori cu ţara în bumbi cum o fac cei de la Chişinău. Dacă azi trebuie să-mi iau viză ca să merg la Putna lui Stefan cel Mare şi Sfânt nu-i nimic de mirare, odată ce am nevoie deasemenea de o viză pentru a trece prin Tighina spre a ajunge la mormântul părinţilor mei din Antoneştii lui Stefan Vodă. Suntem închişi de hotare din toate părţile. Ca să pleci vara la Marea Neagră trebiue să treci vama Moldovei, a Transnistriei, a Ucrainei – au mai rămas să pună vama plajei, vama apei, a aerului, a tot ce este în jur, că multe vămi mai avem de trecut până vom ajunge la adevăr.

      De rând cu atâtea nedreptăţi care i s-au făcut României de-a lungul istoriei prin pierderea de pământuri şi provincii întregi ziua de 1 ianuarie 2007 va rămâne una memorabilă. Aderarea la familia europeană va reda încredere şi speranţă românilor de pretutindeni.

                                                                   *

                                                                Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe zguduiri

                                                          şi rămâne statornic, fiindcă are două temelii: conştiinţa

                                                românilor şi încrederea marilor naţiuni europene.

                                                                 M. Eminescu

    „Conştiinţa românilor” e cel mai mare potenţial care fuzionează cu celelalte conştiinţe europene fără a-şi pierde identitatea şi coloratura naţională de o bogăţie rară. Această bogăţie nu este aurul din Apuseni, să-l duci cu carul la Roma, nu e nici stejarul roşu dispărut în urma invaziilor tătaro-mongole, nici alte bogăţii cărate de turci la Istambul. Bogăţia spirituală şi demnitatea umană nu are

 nici un preţ. O lecţie la această temă ne dă iarăşi Eminescu, referindu-se la Rusia care „voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic!”. Iată o replică aforistică înscrisă în pagina demnităţii naţionale. Acest capital spiritual trebuie pus în acţiune să producă tot spiritualitate sănătoasă. E timpul să ieşim din zona semiadevărurilor şi a demagogiei la tema identităţii naţionale.  A cam trecut vremea jonglărilor politice şi a manipulărilor electorale. Nu mai vrea nimeni înapoi în comunism nici cu pâine de 16 copeici şi nici cu vodcă de 3 ruble. Comniştii de la Chişinău sunt mai aprigi de cât cei de la Moscova, fiindcă ei ştiu mai bine unde şi când să lovească în ai lor. Ei promovează azi o politică antinaţională din moment ce „Istoria Românilor” a fost exclusă din lista examenilor obligatorii pentru bacalaureat. Scopul autorităţilor comuniste este de a scoate din conştiinţa generaţiilor tinere

noţiunea de istorie a românilor, urmărindu-se astfel crearea unei „identităţi moldoveneşti”, ceea ce este inadmisibil şi incoerent.

     Pomenisem la începutul acestei scrisori despre diferenţa celor două imperii: a Turciei  balcanice şi a Turciei moscovite. Cel din urmă, în ambele sale versiuni, atât cel ţarist cât şi cel sovietic, a urmărit scopul deznaţionalizării populaţiei româneşti din Basarabia, ca mai apoi, să poată influienţa Moldova din partea dreaptă a Prutului. Rusificarea intensivă în ambele versiuni imperiale a avut consecinţele unei bombe cu efect întârziat despre care vom vorbi ceva mai târziu.

    După cel de-al doilea război mondial Imperiul sovietic îşi manifestă dictatura de fier în toate domeniile vieţii basarabene. Foametea organizată din ‚46, deportările în masă din ‚49, propagarea literaturii sovietice cu realismul ei socialist a dus la grave malformanţe a conştiinţei naţionale. Bunăoară, clasicii literaturii române sunt acceptaţi parţial în r.s.s.m. abia după anii ‚50. Tot ce se publica în Basarabia era trecut prin filrtul idiologic al cenzurii comuniste. Din aceste considerente noi l-am citit pe Eminescu mai mult în clandestinătate. Am făcut din el o mare taină. Iată de ce poetul nostru naţional rămâne încă până acum o „biblie a românilor din Basarabia”, cum bine a spus M.Cimpoi. Mai ales studiul eminescian Basarabia nu convine nici azi celor care umblă cu implimentarea cursului de „Istorie integrată”. 

     Poetul ne-a avertizat despre pericolul rusificării cu 130 de ani în urmă, dar noi îndurăm şi azi acest proces anomalic. A scris despre răul de atunci al Turciei moscovite şi acest rău persistă vehement şi imutabil azi. A calificat trădătorii de neam ca cei mai păcătoşi dintre păcătoşi şi tot de ei avem parte azi. Actualitatea este dureroasă şi dură, dar suportabilă atunci când de partea noastră e adevărul. Cuvinte de o revelaţie rară „Gloria lui Mihail Eminescu ar fi fost poate mai puţin semnificativă, dacă n’ar fi luat şi el parte, de peste veac, la tragedia neamului românesc”, scrie M.

Eliade în prefaţa culegerii de Poesii eminesciene, ediţie de pribegie apărută în 500 exemplare, Freiburg I. Br. (Germania), 1948.

                                                                          *

Nu cerem de la lume decât putinţa dezvoltării

paşnice, nu voim decât să putem fi un strat de

                                                                     cultură în această parte a Europei...

M.Eminescu

    „Stratul de cultură” ţine în primul rând de o gândire sănătoasă. Dar o gândire originală are nevoie de o limbă elevată. Nu poţi gândi bine dacă vorbeşti rău. Acum a venit timpul să discutăm despre bomba cu efect întârziat ascunsă în programul de rusificare a Basarabiei. Imediat după războiul doi mondial în toate sferele şi la toate nivelele în r.s.s.m. limba rusă a fost introdusă obligator.

    Astfel medicii, inginerii, agronomii, juriştii erau instruiţi în limba rusă, motivându-se precum că nu sunt manuale de specialitate în limba moldovenească. Dar şi tractoriştii, zidarii, bucătarii, strungarii şi toţi ceilalţi învăţau meseria în limba rusă, fiindcă nu erau manuale de bucătărie, nici de zidărie, nici de strungărie – nu erau manuale şi pace. De cele româneşti nici nu voiau să audă autorităţile.

     Pe la sfârşitul lunii august a fiecărui an ciauşist se organizau prin librăriile din Ucraina Zilele literaturii române şi noi, studenţi fiind, mergeam la Odesa ori la Kiev pentru a ne cumpăra literatură necesară. DEX-ul român l-am găsit în „Drujba”  Odessei. Mi-am cumpărat la Kiev Istoria literaturii române de la origini până în prezent de G.Călinescu, iar la Ijevsc, capitala Udmurtiei (o republică autonomă din Rusia), mi-am făcut rost de M. Eminescu în trei volme, o ediţie rară. Ne întorceam dintr-un detaşament studenţesc, toţi cu bărbi dacice crescute o vară întreagă. Am făcut un popas la librăria „Drujba” din Ijevsc şi odată ce aveam bani prin buzunare Secţia de literatură românească a fost cumpărată aproape integral. Librarii s-au mirat mult de faptul că vorbeam bine ruseşte, dar am cumpărat numai literatură românească. De unde să ştie ei despre foamea noastră. Toate oraşele mai mari din fosta U.R.S.S. aveau librării „Drujba” unde găseai literatură în limbile republicilor

unionale şi în limbile ţărilor membre a Tratatului de la Varşovia. Aveam şi la Chişinău librăria „Drujba”, dar numai „drujbă” nu era în ea, în rest găseai tot ce vrei.

    Dacă generaţiile de scriitori tineri vin din internet, şcoliţi prin Universităţile româneşti, europene şi cele americane, atunci Literatura Sovietică  şi Moldovenească vine din interdicţii, din supravegherea vigilentă a fiecărei respiraţii româneşti de către chiar „profesoraşii” meniţi să aducă suflul noului în faţa studenţilor, din spionarea propriilor discipoli chiar şi în  Sala de lectură a literaturilor străine, fiindcă acolo era locul literaturii româneşti.  Si am înotat aşa prin acest balamuc o jumătate de secol ca până la urmă unii „profesoraşi” premeniţi peste noapte să afirme cu regret că studenţii din grupele ruseşti de la Universitatea de medicină sunt mai puternici de cât studenţii basarabeni. Un alt „profesoraş” constată acelaşi lucru la politehnică, la agricol etc. De ce?  Fiindcă nu poţi să vorbeşti mereu în altă limbă şi să gândeşti în limba ta în taină. Un tânăr dintr-o familie rusă gândeşte şi vorbeşte în limba  lui chiar dacă s-a născut în Basarabia şi el, şi părinţii, şi bunicii.

    Avem minţi basarabene luminate cu renume în Europa şi în întreaga lume. E destul să amintim de

lingvistul Eugen Coşeru, criticul literar Mihai Cimpoi, medicul Nicolea Testimiţeanu etc.

   De rând cu aceasta nu putem nega faptul că bariera lingvistică a cauzat un sindrom pentru fiinţa noastră spirituală. Exprimarea sincopată adeseori provoca blocajul, care era calificat drept

 insuficienţă intelectuală ori rămânere în urmă. Poate de aici şi vine expresia Mintea moldovanului cea de pe urmă. A fi cumpătat şi chibzuit nu este echivalent cu a fi lent în gândire. Fiindcă în tacu zace dracu, mai spune o înţelepciune populară.

    Dacă revenim la tema cadrelor naţionale forjate în perioada postbelică vom vedea că tocmai acestea au fost puse în situaţia să opereze cu două sisteme lingvistice diamertal opuse. Cei care au studiat într-o limbă, de regulă rusă, după ‚ 89 au trebuit să traducă peste noapte toată terminologia

domeniului de activitate. Pleade de ingineri, avocaţi, medici etc. vor avea nevoie de mulţi ani buni ca să revină la normal în vederea utilizării limbajului adecvat românesc şi a gândirii libere de orice prejudecată ideologică. In caz contrar putem intra într-o comă ireversibilă  de-a dreptul catastrofală pe care aş prefera s-o numesc un fel de eutanasie intelectuală. Ca să utilizăm acestă alchimie de noţiuni ştiinţifice din domeniul medicinii raportate la alte compartimente cum este cel al psihologiei

 (memorie, gândire, comunicare) ori al spiritualităţii (filozofie, religie, conştiinţă).

     Dacă eutanasia propriu-zisă constă în a ajuta o persoană să-şi pună capăt zilelor, fiindcă nu mai poate suporta propria degradare fizică şi decadenţa morală în urma diverselor malatii incurabile, atunci o eutanasie intelectuală loveşte mai întâi în spiritualitate şi este impusă de sus chiar de către statul susţinut de impozitele salariaţilor şi de banii trimişi de cei plecaţi la munci în străinătate. Or, jocul de-a istoria a actualilor comunişti de la Chişinău nu are alt scop de cât a aplica metoda

eutanasiei pentru tot ce este românesc în Basarabia. Acest joc devine mai periculos odată ce caută o susţinere în experţii de la Consiliul Europei. Aceasta este deja o pagină nouă de perversitate politică bine fardată cu noţiuni noi, europene. Voi descrie în continuare un mecanism utilizat de autorităţile comuniste pentru a bineficia de  susţinerea scontată din partea unor experţi europeni.

    Intr-o zi m-a telefonat o cunoştinţă şi mi-a spus că vrea să vorbească cu mine o doamnă în privinţa fondării unei Societăţi moldoveneşti în nordul Italiei. Zis şi făcut, mai ales când invită doamnele. Intâlnirea s-a produs la Mestre, un orăşel din vecinătatea Veneţiei. Era o doamnă bine, s-a prezentat drept scriitoare de la Chişinău. Mi-a spus că intenţionează să întemeeze o societate moldovenească în regiunea Veneto cu sediul la Veneţia, cu revistă, cu statut, care avea pe prima pagină harta Republicii Moldova bine conturată cu mult roşu. Am cerut statutul să-l citesc şi mi

s-a răspuns că sunt prea puţine exemplare, adică nu intrasem în încredere la prima discuţie. Doamna avea nevoie de un proiect al revistei pe care urma să-l trimită la Consiliul Europei (avea pe cineva acolo) pentru a obţine finanţarea. Ea ştie câţi bani dă Europa pentru fiecare mie de membri ai Societăţii respective. Dar, fiţi atenţi, a refuzat să numească Societatea românilor basarabeni, aşa cum i-am spus că ar fi corect. Si culmea culmelor revista trebuie să fie în limba moldovenească odată ce va fi a Societăţii moldovenilor. Aşa era programată de cei ce stau în umbră. Adică iată unde bate doamna scriitoare de la Chişinău. Poate face parte din cealaltă Uniune a scriitorilor, cea de alternativă a lui Costică Munteanu. Aşadar emisara scriitoare avea misiunea să adune câteva mii de suflete cu „identitate moldovenească” şi să ceară din partea basarabenilor de aici finanţarea unei reviste de limbă moldovenească. Bănuim că asemenea misionari ai comuniştilor chişinăueni activează şi în alte state europene în căutare de moldoveni şi de moldovenism.  Ne-au exploatat fizic acasă şi acum încearcă să ne exploateze moral când suntem prin străini. Ajungând la Consiliul Europei asemenea ecouri nu fac de cât să toarne apă la moara comuniştilor.  

   Unicul remediu natural de păstrare a conştiinţei naţionale, în afara eutanasiei, ar fi acel „strat de cultură în această parte a Europei.”şi în această minte de pe urmă a noastră.

                                                                      *

                                                                                                        ...ce soartă va aştepta oare

pe bieţii români din Basarabia!

M. Eminescu

  Imperiul ţarist şi mai cu seamă cel sovietic şi-a făcut datoria pe cinste în Basarabia şi bomba cu efect întârziat a explodat chiar în 2001 odată cu venirea comuniştilor la putere. Atunci când

publicăm la Chişinău un dicţionar al limbii moldoveneşti e semn că o bună parte din corpul intelectual basarabean a acceptat o eutanasie a conştiinţei naţionale chiar dacă aceasta nu este permisă prin lege în statul nostru liber şi independent. A refuza propria istorie, a schimonosi conştient limba mamei, a vedea duşman în fratele tău de sânge, a vinde patria în numele propriei câpătuiri  -  iată ce este o eutanasie spirituală. Iată ce soartă ne-a aşteptat pe noi bieţii români din Basarabia.

                                                                          *                                                                                                                                          

Suntem  români şi punctum

M. Eminescu

   Un nod gordian pentru basarabeni a fost şi încă rămâne problema limbii. Pe acest „limbeau de terre” cele mai aprinse discuţii ţineau de mediul lingvistic. Suntem un fel de Turnul Babel în varianta lui modernă odată ce dominatorii au aplicat în practică maxima Divide et impera prin aţâţarea vrajbei naţionale provocând conflicte interetnice. In timp ce băştinaşii se certau în ce limbă să vorbească: în cea moldovenească ori în cea românească, cei de sus îşi făceau mendrele politice de guvernare şi de ţinerea în frâu a acestei mâni de oameni, aducându-le cea de-a trea variantă, adică limba rusă odată ce este şi limbă de comunicare a minorităţilor naţionale, rămasă ca moştenire de la cele două imperii ruse în varianta ţaristă şi cea sovietică.

     Atunci când un fragment din poporul românesc rătăceşte prin străinătăţile panslaviste aproape două secole, îi vine greu să iasă din  puşcăria popoarelor chiar când aceasta îşi deschide larg porţile

şi totuşi o face. Vine până la Prut pentru a arunca în apele învolburate ale acestuia două-trei flori. Gestul e admirabil, dar are iz de nuntă mioritică, ce conţine în scenariul său un decor al sfârşitului. Florile pe cât sunt de frumoase pe atât de trecătoare. Mai bine puneam toţi câte o piatră şi mai făceam câteva poduri peste Prut. Dacă nu găseam piatră la noi, ne împrumutau germanii că tot n-au ce face cu resturile din zidul Berlinului.

    După aruncarea florilor în apele Prutului, românii basarabeni au băut câte un pahar cu vin pe malul lor, la fel au făcut şi românii de pe celălalt mal şi mai spre seară toţi s-au dus pe acasă  împăcaţi de ceea ce au înfăptuit în acea memorabilă zi. A fost un început frumos, dar mult prea dulceag spre a fi şi durabil.

    De la momentul ‚89 până azi spaţiul basarabean a cunoscut mai multe schimbări la faţă ori schimbări de feţe în viaţa politică. Amnezia libertăţii şi euforia efemeră a devenit istorie, iar noi, fii

de ciobeni ce suntem ne-am trezit peste noapte păstoriţi de comuniştii cei de altă dată. Conducerea primului Parlament democrat în formula Moşanu - Matei - Nedelciuc şi-a dat demisia, fiindcă Legislativul îşi schimbase şi el faţa, devenise tot mai rusofil şi mai moscovit. Apoi încetul cu încetul

 ne-am întors în puşcăria noastră basarabeană, adică ne-am închis în sine ori am pus capul în pernă, aşa ca să nu ne vadă nimeni. Fraţii de peste Prut ne-au întins o mână de ajutor, oferind mii de burse studenţilor şi liceenilor, începând cu anul 1991 până în prezent. Primeam din toată România loturi considerabile de manuale, literatură artistică şi de specialitate. Ne-am bucurat şi de o asistenţă cu cadre didactice în învăţământul universitar şi preuniversitar. Editurile din Iaşi, Timişoara, Cluj ... au tipărit cărţile scriitorilor basarabeni. Numai editura Augusta din Timişoara cât a făcut în acestă direcţie. Prin cercurile lumii scriitoriceşti de la Chişinău se spunea în glumă dspre criticul literar Adrian Dinu Rachieru că este un fel de ministru al culturii pentru basarabeni odată ce a promovat asiduu şi onest literatura românească din Basarabia prin tipărirea şi difuzarea de carte în toată România. In acest context de idei  aş mai adăuga că Adrian Dinu Rachieru  ( ADR ) a făcut multe lucruri frumoase în ale literaturii şi pentru bucovinenii înstrăinaţi de Tară.

   Pentru a stabili o legătură între aceste două pasaje va trebui să ţinem cont de ideea că astăzi omenirea a ajuns la obţinerea unui aliaj uluitor de minunat prin combinarea miracolelor cosmice şi a magiilor poetice, la „un fel de scriitura, ca frumuseţe, ca  „ADN a universului”, precum afirmă eminescologul Svetlana Paleologu-Matta în noul capitol Eminescu dincolo de Heidegger adăugat la eseul  Eminescu şi abisul ontologic, ediţia a treia,  2007,  Timişoara.  Acest gând ţine de un macrocosmos pe când eu voiam să ajung la „microcosmosul odăii”, la Basarabia şi Bucovina, care ani buni au fost uitate de Tară, dar nu şi de Dumnezeu odată ce au rezistat în timp, ba au mai avut şi o literatură. Atât pentru basarabeni cât şi pentru bucovineni procesul literar din ultimile două decenii este adânc marcat  de însemnele unui „ ADR timişorean”, care prin „ actul iubirii sale de cultură este legat de lumea poeticităţii de o irezistibilă vocaţie.” ( Svetlana Paleologu-Matta ).

      Si după toate acestea un oarecare Moţpan striga de la tribuna Parlamentului chişinăuian al agrarienilor că nu ne-a dat România nici un creion. El întradevăr n-a ţinut nici creionul în mână şi n-a citit nici o carte în viaţa lui dacă şi-a permis să spună asemenea neadevăruri. Ajutorul concret l-au simţit cei care puteau citi româneşte: elevii, învăţătorii, profesorii, scriitorii şi toată societatea de bună credinţă, bine crescută. Creaturi de tipul celui fără de creion am avut mai mulţi: tovarăşa Ostapciuc ori tovarăşul Stipaniuc ori cine o mai fi fiind acum în fruntea Parlamentului tot acelaş cântec cântă, fiindcă nu prea cred să-şi fi schimbat şi năravul odată cu părul. Dar, mai ştii? Si noi nu putem să ştim odată ce am plecat din Basarabia de mai multă vreme. Insă până la urmă tot ne vom întoarece acasă aşa ca Stroici şi Spancioc s-o ajutăm pe „sora mezină” să dea paharul cu otravă

muribundului sistem comunist, în caz contrar s-ar putea întâmpla să ne prefacem în nişte „rarităţi istorice” fără limbă şi fără identitate naţională. Si când ne vom întoarce vom fi tot români aşa cum am plecat, aşa cum bine a spus poetul nostru naţional „Suntem români şi punctum”.

                                                                             *

Blânda soră mezină îşi îndreaptă slabul ei glas

      către noi: datori suntem să punem mâna pe arme

                         şi s-o apărăm.

M.Eminescu

      Nu încercăm să contestăm identitatea, ar fi absurdă şi ridicolă această tentativă. Intenţionăm să dăm o nouă dimensiune expresiei eminesciene Suntem români şi punctum.

   Vă daţi seama ce s-ar întâmpla cu francezii dacă ar spune Suntem francezi şi punctum ori cu spaniolii Suntem spanioli şi punctum ori cu italienii Suntem italieni şi punctum, fără să întreprindă nimic concret spre a îngriji minuţios această construcţie a identităţii naţionale pe toate căile posibile: politice, economice, sociale, culturale etc.

     Afişarea identităţii naţionale ca lozincă a mersului înainte a fost şi rămâne iminentă, mai ales azi în arhitectura multietnică a Uniunii Europene. Insă nu e bine să fim numai cu lozincă în mână. Dacă ne culcăm pe urechea că vom obţine o prosperitate materială şi spirituală doar din simplul motiv că suntem români, atunci se poate întâmpla o mare dezamăgire în dragostea narcisiacă faţă de propria noastră identitate.

   „Suntem români” şi , (virgulă) trebuie să ţinem piept competiţiei europene. Delirul plimbatului prin Europa va trece ca un vânt de primăvară. De aici încolo vom lăsa acasă mofturile şi neînţelegerile cu vecinii ca să putem merge înainte în rândul ţărilor dezvoltate.

    Pentru a reabilita definitiv natura umană şi a respecta normele elimentare ale democraţiei moderne statele odată intrate în UE au făcut, în primul rând, ordine în problema identităţii naţionale şi au emis un cadru legislativ cu privire la cetăţenie. Bunăoară, imediat după căderea zidului berlinez, toţi nemţii din afara hotarelor Germaniei unificate şi-au redobândit cetăţenia germană în baza identităţii naţionale. Ungaria, proaspăt intrată în familia UE,  procedează la fel în vederea acordării cetăţeniei tuturor ungurilor aruncaţi de soartă prin lume, dacă aceştea o solicită.

   România ar fi în drept acum să pună mâne pe arma diplomaţiei şi să acorde dreptul pentru toţi românii bucovineni şi a celor basarabeni de-a obţine cetăţenia românească în baza identităţii lor

naţionale şi la cererea acestora. Ar fi un act de repunere în prestigiu atât al identitănii naţionale româneşti, cât şi al statului român în genere. Dacă la vremea lor aceste două provincii Basarabia şi Bucovina au avut parte doar de răpiri, anexări, cotropiri, dominări străine, „eliberări” - un rapt istoric fără precedent, atunci de ce nu ar fi în drept azi locuitorii acestor pământuri înstrăinate să benefieze de unica şi irepetabila lor şansă de a-şi redobândi cetăţenia românească în mod prioritar ca un răspuns la ultimatumul în urma căruia  părinţii şi buneii noştri şi-au pierdut accidental cetăţenia românească în doar 24 de ore. Astfel s-ar corecta o eroare istorică şi ar fi un act de dreptate şi răsplată pentru toţi fii şi fiicele neamului care au ţinut şi încă mai ţin aprinsă făclia românismulii atât în „dulcea Bucovină” cât şi în Basarabia, „sora mezină”. Patetismul acestor rânduri pot trezi zâmbete ironice la Bucureşti, dar, dragii mei, e una să fiţi „români şi punctum” acolo şi e cu totul alta să fim noi „români şi punctum” la Cernăuţi, la Tiraspol ori la Chişinău. Dacă nu mă credeţi întrebaţi de Ilie Ilaşcu ori veniţi personal la faţa locului să vedeţi cum stau lucrurile.

    Atunci când bulgarii din Basarabia pot primi cetăţenie bulgară în mod prioritar de la Bulgaria lor, iar basarabenii stau cu anii prin cozile instituţiilor de stat de la Bucureşti pentru a-şi redobândi cetăţenia şi adesea se întorc acasă fără nimic, stai şi te întrebi disperat, cu ce am păcătuit oare în faţa lui Dumnezeu?  Ieri am aşteptat în cozile Moscovei, din simplul motiv că  suntem români, iar azi suntem ţinuţi în cozile Bucureştiului, că chipurile am fi fost bolşevici.

     Rusofonii din Republica Moldova şi Transnistria au obţinut demult cetăţenia rusă, fiindcă ţara lor a avut grijă  de a-şi întări juridic şi politic această margine de influienţă slavă. De ce UE  n-ar fi cointeresată prin intermediul României să-şi protejeze hotarele cu o populaţie proeuropeană a Republicii Moldova prin acordarea cetăţeniei româneşti tuturor basarabenilor care o solicită.              Influienţa europeană e oportună în această zonă, în caz contrar Istoria cu dominaţiunea rusească se va repeta în varianta ei modernă prin acopetirea în totalitate cu posturi de televiziune tip NiT, prin interzicerea şcolilor cu predare în limba română la Tiraspol, prin înlocuirea cursului de Istoria  Românilor cu un fel de Istorie integrată la Chişinău, prin reintroducerea în şcoli a limbii ruse ca o ambiţie a actualilor guvernanţi moldoveni, prin rusificarea audio-vizualuli, prin ajungerea cifrei de 19 la sută a raportului dintre cartea românească şi cea rusească etc.

   Ar fi păcat să lăsăm pe seama vânzătorilor un pământ unical în Europa la coeficientul fertilităţii. Dispunem de un potenţial uman care de veacuri s-a consacrat muncii, dar din cauza unei politici antiumane şi antinaţionale mai mult de un milion de basarabeni a ales experienţa exodului. Dacă nu am fi suferit de această „boală a copilăriei”, adică de comunism,  poate nu luam drumul străinimii, rămâneam să construim acasă, făceam agricultură la noi şi nu la alţii. In felul acesta ar fi ajuns şi Basarabia o Veneţie a României dacă îşi păstra cele „trei ţinuturi: Cetatea Albă, Tighina şi Chilia

care erau echivalente cu tot restul Moldovei şi stăteau în relaţii directe cu Genova şi Veneţia” pe timpul lui Stefan cel Mare şi Sfânt     

                                                                        

                                                                      

         

                                                                         *

-                                                                                                                                                                Mica Veneţie era odată o putere mare                 europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie prin judecata sănătoasă a aristocraţiei ei.

M. Eminescu

         Nu pot să-mi închei scrisoarea fără a face o declaraţie de dragoste celei mai frumoase femei din lume care se cheamă Veneţia. Acest oraş minunat are în el un „ nu ştiu ce” şi un „nu ştiu cum” care te atrage şi te fascinează. Este oraşul cu cea mai mare concentraţie culturală din lume odată ce nouăzeci la sută din toate construcţiile sunt monumente ocrotite de UNESCO. Veneţia te încântă  în orice timp al zilei şi în orice anotimp al anului. Zâmbetul ei este seducător ca al Giocondei. Dimineaţa e un pic somnoroasă. In miezul zilei îşi descoperă vitrinele pline cu bijuterii de tot felul. Uşile hotelurilor sunt mereu deschise în aşteptarea călătorilor obosiţi. Mesele restaurantelor sunt pregătite. Rămâne doar să alunece soarele mai spre asfinţit. Odată cu venirea serii Veneţia devine şi mai frumoasă, fiindcă faţa ei exprimă un nesfârşit sentiment al iubirii adevărate. Noaptea luminile abundente se revarsă în făşiile de apă ale canalurilor ce despart casele şi cartierile. Pe aceste oglinzi fascinante alunecă câte o gondolă ce poartă perechi de înamoraţi. In partea din urmă este gondolierul, el conduce şi vâsleşte, iar în faţă un virtuoz bătrân stoarce cu arcuşul din strunele viorii sale vechi minunate melodii. Inamoraţii se sărută. E o seară la Veneţia şi e atât de dumnezeiesc, aşa cum ar fi în realitate „Sara pe deal” a lui Eminescu, aşa cum te-ai înfăşura cu melodia „O seară la Constanţa”, aşa cum ar fi să trăieşti poetic în Paradisul lui Dante, aşa cum ai reunoaşte că te-ai îndrăgostit de această femee frumoasă şi goală acoperită numai de valurile mării şi numai de privirea ta infinită. Veneţia poate e o srenă prefăcută în oraş odată ce ademeneşte atâta lume. Cine-i ascultă cântecul, intră în labirinturile ei de apă care te duc dint-un canal în altul până în Piaţa San Marco. Dar înainte de-a ajunge acolo neapărat vom trece pe lângă Palatul Correr din Piaţa Santa Fosca unde este Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică ( sau, familiar chemat de veneţieni, „Casa Română”) întemeiat de către istoricul Nicolae Iorga la 2 aprilie 1930.

    „Ai noştri vor veni aici, vor sta în aceste încăperi pline de amintiri, vor contempla de la ferestrele largi întinderea roşie a acoperişurilor şi întinsele orizonturi. Vor coborî apoi pe cele mai frumoase străzi din lume şi vor rămâne ore îndelungi în faţa pietrelor în care e întruchipat Dumnezeul frumuseţii eterne. Iar când vor reveni în patrie, ceva din Veneţia îi va însoţi” spunea Iorga în discursul său de inaugurare. Intenţia era de a crea la Veneţia o şcoală de istorici şi comentatori de

 artă bine pregătiţi şi buni cunoscători ai culturii italiene, astfel asigurând un circuit deschis al relaţiilor întreţinute de Serenissima cu domnitorii români Stefan cel Mare, Negoe Basarab, Alexandru Lăpuşneanu, Constantin Brâncoveanu etc.

                                                                                                                                       

                                                                                                                       8 martie 2007

 Noi nu suntem plante terestre ci plante celeste

Platon

                                                                                                                     

                                                                                                 Scrisoare despre expresia „în al nouălea cer”

                                                                                                                                                                                La a începutul începuturilor erau mai multe ceruri suspendate unul deasupra la altul la  o anumită distanţă . Si toate pluteau foarte aproape de pământ. De parcă ar fi concurat între ele care să ocupe un loc mai de cinste lângă oameni. Din când în când se mai întâmpla câte un mic incident. Odată cineva atinse din curiozitate cu degetul primul cer şi se spintecă hăt până departe ca o bucată de stofă frumoasă,subţire şi putrida pe corpul unei femei pofticioase de toate plăcerile ce ţin de măr, de Adam şi de Eva. Din crăpatura cerului începea să curgă apă. Toţi se bucurau şi lăudau pe cel cu degetul. Ghici de ce ?  Ca să se mire proştii ? Nu ! Din alte considerante. Vom vedea la urmă.

          Altădată câte un oştean (căci deja apăruse războaiele) cu spada lui strălucitoare se îndârjea la adversarul său şi, deoarece nu cunoştea bine arta militară, sfârtecă o altă bucată de cer. Din rana boţii nu curse nimic. Ghici de ce? Vom vedea la urmă. Din cele mai vechi timpuri iscusinţa de a învinge în războaie a fost numită artă militară, hai s-o numim şi noi în continuare artă. Sincer să fiu,dacă aş avea o putere,aş scoate-o din rândul artelor.

         Aşa,  încetul cu încetul, se ferfeliţă primul cer care a fost mai aproape de noi. Cel de-al doilea era ceva mai sus, dar tot vulnerabil la acţiunile omului. Un copil aruncă cu o piatră în alt copil şi atinse cerul al doilea care s-a despicat exact cât ţine pământul. Si a curs atunci din cer multă lumină. Ghici de ce? Ca să crească copiii ? Vom vedea la urmă.

        Un altcineva şi-a făcut aripi din şindrilă. Le-a lipit cu ceară şi a încercat senzaţia zborului. Dar cum s-a ridicat puţin mai sus a atins celălalt cer care s-a desfăcut şi a slobozit o căldură puternică. Ceara s-a topit. Aripile au căzut. După aceea prin deschizătura respectivă au venit toate păsările pentru prima oară pe pământ. Printre ele şi-a găsit locul şi un Zburător, da, da, cel cu “negre plete”. El a şi sfâşiat până la capăt cerul al doilea.

            Acum suntem la cerul al treilea. Bănuim că cineva ne aşteaptă acolo şi încercăm să-l spargem cu privirea. Dar ce ne mai trebuie? Apă avem. Lumină şi căldură avem. Păsări avem. Ca să ajungem în al nouălea cer vom fi nevoiţi să le refacem pe cele două mutilate. Şi apoi  ce să căutăm acolo sus cu o spadă chiar dacă ea e strălucitoare ori cu o piatră, a copilăriei, chiar dacă azi pentru

noi face mai mult de cât toate pietrele nestemate. Acolo nu sunt războaie care trebuiesc luptate, dar nici copii nu sunt şi n-are cine te împroşca.

            Cerurile cele rămase întregi stau şi ne privesc cu ironie şi, probabil, nu ne poartă nici o ură. Atâta doar că aripile de şindrilă au rămas în memoriile lor şi nu le dau pace să-şi trăiască liniştit veşnicia. Şi încă aripile ca aripile, dar iată degetul cel plin de curiozitate şi încă înfipt într-o tâmplă de om pune cerurile pe gânduri. Ghici de ce ? Răspunsul este în incidentul cu primul cer. Te rog să fii atent. Mai mult nimic nu-ţi cer.

                        

De ce în al nouălea cer ?

            Dante în « Divina Comedie » vorbeşte despre cele nouă ceruri şi la urmă ajunge cu Beatrice în Cerul Empireu, care nu este numit cel de-al zecelea, e doar o continuare mai calitativă a ultimului cer. Din pricina luminii prea mari, poetul îşi pierde pentru un moment vederea. Apoi şi-o recapătă şi mai puternică încât vede tot Paradisul, întâi sub forma unui fluviu grandios de lumină, iar apoi sub forma unui trandafir uriaş de culoare albă imaculată. (Oare nu au ştiut romanii îaintea lui Dante despre Cerul Empireu de au pus pe tavanul senatului roza din care astăzi a rămas numai maxima respectivă). Poetul vede cum sunt împărţite sufletele celor fericiţi în cuprinsul trandafirului alb al Paradisului, o priveşte în faţă pe Fecioara Maria. La ruga Sfântului Bernard către Maica Domnului Dante obţine favoarea de a contempla cu ochii lui de muritor suprema fericire: misterul divinităţii. Astfel înţelege taina unităţii şi a trinităţii lui Dumnezeu, înţelege taina încarnării şi a învierii lui Hristos şi cu aceasta încetează viziunea poetică şi se sfârşeşte poemul sacru.

            Aşadar, ne interesează semnificaţia ficţională a noţiunii “al nouălea cer “ şi calea pe care a parcurs-o expresia de-a lungul mileniilor. DEX-ul nostru ne dă şi expresia “în al şaptelea cer”ca fiind echivalentă semantic cu cea din titlul prezentului text. Noi însă îl ascultăm pe Dante. Şi dacă ne punem această problemă de a pătrunde în punctul de intersecţie a celor două coduri (lingvistic şi matematic) înseamnă că stramoşii noştri cei mai îndepărtaţi au avut imprimat în subconştient cunoştinţe ample despre spaţiu. Informaţia le-a venit de-a gata, direct de sus. Altfel cum se poate explica faptul că dacii au avut în moralul lor elemente foarte aproape de cele cereşti de până la apariţia creştinismului propriu-zis ca doctrină bisericească. Ei au cunoscut candorile divine pe când spaţiul (timpul) se purta loial cu oamenii. Pe când nu erau boli şi invidie, şi răutate, şi trădare, şi războaie, şi bătrâneţe şi multe altele.

    În al nouălea cer vor merge doar cei ce pot să trăiască şi să creadă ca ciobanul din “Mioriţa”. El se resemnează în faţa morţii. E conştient că va merge  în lumea celor drepţi şi e fericit. E fericit fiindcă este, în primul rând mai ortoman şi abia mai apoi e bogat, are oi mai multe etc.

        Dacii mureau şi zâmbeau. Crezi că la mijloc este o aberaţie, dar nu-i chiar aşa. Cei mai osândiţi oameni de pe pământ sunt deja porniţi spre al nouălea cer. Multora le pare aceasta o absurditate, o nebunie. Dar nebunii sunt în al nouălea cer din momentul ce au ajuns nebuni şi poate numai ei trăiesc fericirea cea mare. Ca să înţelegi aceasta trebuie, mai întâi să fii nebun, dar fără să poţi reveni la normal. Noi, cei teferi, simulăm fericirea şi suntem caraghioşi. Rătăcim pe pământ ca nişte răni bandajate în vestimentaţie multicoloră şi atunci când ne găsim goi într-un pat cu iubita ne amintim de al nouălea cer. Iată de ce râvnim să ajungem acolo. Dacă ai înţeles aceste două extreme: cea cu nebunul şi cea cu iubita goală în pat, atunci urmează-mă. In continuare îţi voi spune cum şi pe unde să mergi în al nouălea cer. Te rog să fii atent. Mai mult nimic nu-ţi cer.

                                 Cum şi pe unde în al nouălea cer?

            Cu toate că sunt învăţător de profesie nu-ţi voi da sfaturi prea multe. Voi încerca să-ţi povestesc cum aş proceda eu în locul tău. La început voi căuta doi tineri : un frate de-a lui Dafnis şi o soră de-a lui Cloe. Îi voi face să se întâlnească pe aceeaşi păşune cu caprele lor, aşa cum s-au întâlnit Dafnis şi Cloe. Le voi arăta toate frumuseţile din jur. Pe dânsul îl voi pune să se apropie de ea, s-o roage să-i arate cum se iubeşte o femeie. Ajunşi în momentele mai grele, îi voi ruga să fie atenţi la ce şi cum fac ţapii şi cum se poartă  caprele când le vine dorul de multiplicare. Apoi voi da drumul la apă să curgă prin râu ca să se spele de sânge după experienţa primei iubiri. Mă voi lăsa să mă nască această femeie. Mă voi deprinde cu soarele zilei  şi cu luna nopţii. Voi începe să-mi pun întrbări de felul “cine sunt?” şi “de ce sunt?” ca apoi tot eu să-mi răspund precum că menirea mea pe pământ este, în primul rând de a iubi o femeie şi în al doilea rând, de a o hrăni pe ea şi pe copii noştri. Voi săpa pentru copii un alt râu, un fel de râu Zero al nostru, ca să poată să se spele şi ei după prima iubire a lor.

            Atâta am spus şi nimic despre “cum în al nouălea cer ?”. Aşa te-am pregătit de la început că nu-ţi voi da sfaturi. Vorbesc despre mine.Uite cum aş proceda eu dacă aş fi în locul tău. Ca să ajung în altă parte râvnită trebuie să trăiesc cu adevărat aici, să ştiu că două ceruri au fost deja devorate. Să fiu cerşetor, apoi rege. Să fiu rege, apoi cerşetor. Să fiu în stare de a vedea cele opt ceruri ca să ne putem gândi la cel de-al nouălea. La prima vedere pare un cerc vicios. Dar şi pământul e un cerc vicios. Şi pacurge o cale tot vicioasă plină de ierni şi de primăveri, plină de iubiri şi de naşteri, de tinereţi, de nunţi şi cumetrii, plină de morţi şi iar înviaţi, răstigniţi, judecaţi, acuzaţi...

            Ce bijuterie frumoasă este totuşi pământul şi noi ezităm s-o dăm în mâna copilului, s-o punem la gâtul iubitei. Să fie străjuit de cei doi sâni nevinovaţi prin care se aude laptele din Calea Lactee cum curge. Iată cam aşa în al nouălea cer se ajunge. Iar dacă tu ştii o altă cale, poţi să încerci, poate e una mai scurtă. Dacă îţi pare interesantă propunerea mea, să mergem.  

        Voiam să te mai întreb când doreşti să plecăm întracolo: dimineaţa ori seara, săptămâna aceasta ori săptămâna viitoare. Iţi recunosc de ce am folosit acest « când », fiindcă îmi va fi necesar în partea următoare.

      Dacă îţi mai trebuie un răgaz să reflectezi, poţi să-ţi iei câţiva ani că timpul este al tău şi eu nu mă grăbesc nicăieri. Insă dacă te-ai decis, poţi să-ţi faci bagajele. Numai să nu-ţi pui prea mult de mâncare, să nu ai prea multe haine, să nu faci trafic de alte persoane. Fiecare trebuie să vină singur atunci când crede el. Acolo nimeni nu se speteşte şi toţi trăiesc bine.Nimeni nu trădează. Nu se fură. Nu se exploatează om pe om. Ghici de ce?  E o utopie ? Vom vedea la urmă.

                                     Când în al nouălea cer ?

            E ora şapte. Cafeaua e gata. Se bea mai fierbinte cu mult zahăr să nu-i simţi amăreala. Untul se unge pe pâine. Peste el se pune un strat de miere, apoi se aşterne unul de grabă şi unul de fugă, furtună, fulger, cutremur... Cafeaua rămâne singură cuc după ce a făcut dragoste cu zahărul. Se răceşte încet şi nu mai vrea nimic. A uitat de buzele ce aveau să o soarbă, apoi s-o înfăşoare cu mantia fumului de ţigară.

            Cuţitul speriat de atâta tăcere rămase pe masă lânga cele două-trei felii de pâine tăiate la întâmplare. Alături un măr proaspăt bine spălat din care cineva a muşcat doar o gură. Ceasornicul cel de perete bate ritmul acestei odăi pustii de parcă nu s-a întâmplat nimic. Un şoarece îşi face socoteală în mintea lui şoricească că stăpânul e plecat ori a murit şi se încumetă să-şi încerce norocul. Îşi caută pâinea cea de toate zilele. Un fluture rămas deaseară pe geam aşteaptă venirea altei nopţi mai frumoase. Oglinda priveşte nostalgic, dar cu băgare de seamă, în lavuarul pătat de rugină. Din robinet cade în fiece minut câte o picătura de apă, stârnind un zgomot puternic, ce face să tresară frigiderul şi hai la îngheţat. Prin fereastra deschisă străjuită de gratii vin nişte valuri de

vânt cu iz de libertate. Zboară haotic păsări lăsând în urmă o dâră de cântec. In colţul de sus al odăii stă Crist răstignit şi din palamele bătute în cuie îi picură sângele cald. Scara lăsată mai jos, la picioare, e pusă acolo de două mii de ani. În gură îţi vine un gust de oţet, te strânge pe frunte o coroană de spini. Vorbeşti cu Pilat. Îi spui că eşti împărat, că te-ai născut şi ai venit pe lume ca să mărturiseşti despre adevăr şi el te întreabă ce este adevarul. Îl îndemni pe oştean să-ţi împlânte suliţa în piept. Toiagul de trestii îţi este aproape. Se întunecă cerul în miezul zilei şi se face noapte adâncă. Incepe să plouă când Bacovia râde. In cavoul cald e atâta lumină şi freamătă viu florile cele de plumb. Levantul încearcă peste toate să vină. Şi vântul citeşte o carte deschisă. E greu să fii singur numai tu pe pământ. Un ram de măslin bate în geamuri şi tăcerea îl pofteşte în casă, fiindcă îi este urât să stea numai ea la masa de piatră.

            Pastilele dorm cuminţi în cutii. Aşteaptă să vină şi ora lor de plecare. Unele au drum să meargă la inimă. Altele vor ţine calea către plămâni, şi nici una nu ştie să intre în suflet, să oprească durerea cea mare. Fiolele pline cu lacrimi vor fi degrabă trimise în sânge. Ca să nu-l strivească atacul de cord, trebuie să poată plânge. Doar plânsul cel cu suspine îi va reda o linişte eternă, altfel nu-l mai vindecă nimeni. E timpul să-şi facă o nuntă pe cinste cu păsărele mii şi stele făclii ca să poată ajunge măcar o singură dată în al nouălea cer, acolo unde a fost numai Dante dintre cei muritori. Acolo unde încetează viziunea poetică şi se sfârşeşte poemul sacru.

  De ce încetează viziunea poetică, mă întrebi ?  Iţi răspund şi acum calm. Vom vedea la urmă. Tu zici că suntem deja la urmă odată ce-mi vezi semnătura pe această scrisoare. Da, ai dreptate, suntem la sfârşitul prezentei scrisori şi la finalul acestei cărţi, dar nu la urma urmei.

                                                                                                                                                        

                                                                                               septembrie 2005 – martie 2007                                                                   Veneţia